duminică, 20 august 2017

Ce putere au preoții?


La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte sau, mai nou, nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare…

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele, iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Sursa: doxologia.ro

miercuri, 16 august 2017

Mai murim pentru Hristos precum Brâncoveanu?

Ce le spune tinerilor de azi numele Constantin Brâncoveanu? În ce măsură se mai regăsesc preocupările lor în idealurile domnitorului creştin? Dar, cel mai important, câţi tineri ar merge până la martiraj împreună cu tatăl lor?

De ce a trebuit să moară?

Brâncoveanu a ajuns la tron după ce Şerban Cantacuzino (cel de al cărui nume se leagă Biblia apărută la noi) a murit în circumstanţe misterioase (otrăvit de către boierii care nu înţelegeau importanţa proiectelor de dezvoltare). A intrat în competiţie cu protectorul său, Constantin Cantacuzino (care dorea sa îşi impună pe tron pe fiul Şerban Cantacuzino). Miza era sprijinul Lordului (sultanului) otoman. Numai că Brâncoveanu era creştin, nu putea să renunţe la credinţa lui pentru interese politice. Nu s-a turcizat, nu L-a trădat pe Dumnezeu, chiar dacă a plătit cu viaţa (a lui şi a băieţilor lui) pentru asta. A preferat să se alieze cu creştini (habsburgii şi ruşii), împotriva păgânilor ameninţători. Am învăţat cu toţii despre Războiul Ruso-Turc (1710-1711) şi despre ajutorul divin primit adeseori de către oastea creştină.

Telenovela balcanică de început de secol XVIII îl are protagonist pe Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, contemporan cu Brâncoveanu în Sud, în Valahia. Cantemir era principalul aliat al ruşilor. Brâncoveanu a primit darurile (de curtoazie) din partea Ţarului Petru cel Mare. Acum, spuneţi şi voi, le putea refuza? Erau pecetluirea unei alianţe. Brâncoveanu îi întimpină pe ruşi la Urlaţi (Prahova County, pe atunci, graniţa valaho-moldovenească), hotărât să meargă împreună contra otomanilor. Doar că este trădat de către proprii boieri, care îşi vedeau doar propriul interes. Rămas singur, fără sprijinul boierilor, Brâncoveanu este nevoit să returneze darurile ţarului şi să încerce să negocieze o pace cu otomanii. Ruşii protejau Moldova lui Cantemir, atât. Fără alianţa cu ruşii, Brâncoveanu era vulnerabil, mai ales că rivalii săi de acasă deja bătuseră palma cu turcii. Sultanul se simte dezonorat şi vrea să dea un exemplu tuturor celor care ar îndrăzni să mai gândească campanii împotriva Porţii. Brâncoveanu este torturat, pentru că nu vrea să devină musulman. La fel cum, peste veacuri, Valeriu Gafencu suferă atrocităţi pentru că nu doreşte să îmbrăţişeze ateismul. La fel cum primii creştini mureau în arenele romane, sfâşiaţi de lei, pentru că nu jertfeau idolilor. Până şi turcii din Istanbul au fost în pragul unei rebeliuni, din cauza injustiţiei ce i s-a făcut lui Brâncoveanu.

De la baladă la acatist

Cantemir îl prefera pe Constantin Cantacuzino, în dauna lui Brâncoveanu, din cauza legăturilor de rudenie ce existau între aceştia. Interesul comun, lupta împotriva otomanilor, nu a fost de ajuns. Baladele ni-l redau pe Brâncoveanu erou de legendă, iar acatistele îl cinstesc ca sfânt autentic. Înainte de moarte, era sigur de crezul său: „Mor creştin, părăsit de toţi, dar merg să mă odihnesc în Dumnezeu”. Acesta este testamentul de credinţă, cel mai important tezaur lăsat nouă, dincolo de contribuţiile culturale sau economice. Balada concluzionează: „Să ştiţi c-a murit creştin Brâncoveanu Constantin!„. Iar Acatistul proclamă: „Bucură-te, Nou Mucenic Gheorghe! Bucură-te, strigă Sâmbăta de Sus, Gura Motrului, Strehaia şi Sadova!”. Prin botezul sângelui, Sfântul Constantin Brâncoveanu a înţeles că Hristos nu S-a făcut om ca să explice suferinţa, ci ca să o umple de prezenţa Sa. A priceput că Hristos ne cere să urâm ticăloşia, dar să îi iertăm pe ticăloşi. A înţeles că Evanghelia este recompensa (prima) pentru o victorie militară sau sportivă de anvergură (biruinţa asupra morţii). A priceput că nu se poate debranşa de la linia iubirii lui Dumnezeu. A înţeles că nu poate trăda puterea infinită a darului curat, a prezenţei în iubire, a disponibilităţii interioare, a smereniei. Priceput-aţi?

***

Există Parohia Patru Fraţi. Glumind puţin, e mai bine acolo decât în Cinci Neveste, cred… Zic asta tocmai pentru că NU E DE ŞAGĂ. Prea luăm în zeflemea credinţa serioasă a înaintaşilor, fără să aprofundăm deloc mesajul transmis peste zeci de generaţii. Brâncoveanu Constantin a decriptat codul iubirii evanghelice: până la capăt, în veşnicie, doar cu Hristos!

Chiar în faţa necazurilor, Iisus Înviat ne va întări până la capăt. Vodă Brâncoveanu a înţeles gândirea paulină: toate sunt ale noastre, iar noi suntem ai lui Iisus Înviat. De aceea, mărturisim Evanghelia, fără să căutăm profit. Biserica NU este corporatistă, ci tocmai ALTERNATIVA. Toate le facem pentru Iisus Înviat, ca să avem parte cu El. Iubirea sinceră nu se umflă în pene, ci se desfată de adevăr. Iisus Înviat ne-a dat biruinţa (certitudinea unui sfânt), să rămânem statornici (chiar în faţa călăilor). În lumea sfinţilor, mângâierea harului este deplină.

Vodă putea alege ultra all-inclusive, renunţând la Crez. A preferat să fie cu Prietenul Bun. Nu s-au trădat niciodată. Cam în aceeaşi perioadă Shabbatai Zevi (Şabtai Izvi) preferă varianta soft, renunţând la pretenţiile mesianice, scăpând de ştreang şi bucurându-se vreme de încă 17 ani de pensie, ca un bun otoman. Acte de apostazie au fost multe şi sunt încă cu duiumul, doar că ele nu sunt reperul nostru. Noi copiem modelul brâncovenesc, plin de dârzenie, curaj şi pace interioară. În faţa unui martir, mii se mântuiesc în jurul lui.

Pelerinajul lui Vodă nu s-a sfârşit nicidecum tragic, deoarece nu s-a sinucis. S-a terminat creştineşte, plin de înflăcărare, după modelul iniţiat de către primul martir, arhidiaconul sfânt Ştefan. Iar martirajul continuă printre creştinii din Orient.

Vodă a găsit fericirea la capătul pelerinajului, pentru că Prietenul Bun i-a descoperit-o. Botezul sângelui este jertfa totală de sine, purificarea pentru salvarea altora. Duhovnicul domnitorului, părintele Ioan de la Hurezi, avea să lase testament despre efemeritatea tuturor: „Şi fu şi trecu şi parcă nici nu fu„. Liniştea sfinţeniei este profundă, te inundă pe de-a-ntregul şi te luminează, te trezeşte din prosteală. Dar această isihie trebuie dorită, căutată şi păstrată, indiferent de trend-ul efemer al politicii de conjunctură.

Crucea sfinţilor este pod către Înviere, certitudine a veşniciei, o regăsire a fericirii. Şi câtă nevoie avem AZI de un Brâncoveanu sau de un Neagoe….

***

Cu trădarea nu trebuie să ne acomodăm. Nu trebuie să ne fie ruşine să ne mărturisim trădările, trebuie să ne fie ruşine să le facem. Paşnici cu cei din jur, declanşăm războiul cu trădările din noi. Trădarea este o nelegiuire, duce la autodistrugere şi nu poţi construi nimic bun pe ea. Dar atenţie: Nimic nu îmbată atât de tare cât vinul trădării…

Marius MATEI, via Facebook

BALADA SFÂNTULUI
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!

-Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!

-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!

~~~+~~~

Viața și mucenicia Sfinților Brâncoveni

Domnia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu
Vlăstar de neam ales
Sfântul Mucenic Constantin s-a născut în anul 1654 din vechiul neam boieresc al Brâncovenilor din Oltenia. Bunicul său, marele vornic Preda Brâncoveanul, a fost ctitor de vestite aşezăminte monahale, ca Mănăstirea Dintr-un Lemn, zidită de el din temelie la 1634-1635, Mănăstirea Brâncoveni, aşezământ din secolul al XVI-lea, zugrăvit şi înzestrat în 1633 de Preda împreună cu unchiul său, Matei-Voievod Basarab şi Mănăstirea Gura Motrului, în 1653, pe care o va zugrăvi în 1705 nepotul său, Sfântul Constantin.
Pruncul Constantin, rămas orfan de tată la vârsta de un an, a fost crescut în legea ortodoxă a străbunilor şi potrivit vredniciei sale boiereşti, de mama sa, Stanca, din puternicul şi slăvitul neam al Cantacuzinilor, coborâtori din împăraţii Bizanţului.
În biblioteca bunicului său, Postelnicul Constantin Cantacuzino şi a unchiului său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, tânărul Constantin a găsit o comoară de cunoştinţe rară pe atunci în toată Europa răsăriteană. Ea cuprindea multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi, cărţi de filosofie antică şi lucrări ştiinţifice. Din cărţile de filozofie a deprins înţelepciunea omenească, avându-l ca model pe marele filosof Platon, iar din cărţile duhovniceşti, a deprins înţelepciunea cerească şi puterea de jertfă având ca model vieţile sfinţilor şi martirii Bisericii.
Tânărul Constantin se întărea pe calea Ortodoxiei şi prin cercetarea mănăstirilor la hramuri şi în vremea posturilor. Participa la Sfintele Slujbe şi cerea sfaturi duhovnicilor iscusiţi.
Mare agă, mare postelnic și mare spătar
Tânărul Constantin avea şi o bună pregătire de dregător şi ostaş. El a fost pe rând postelnic al doilea (vtori postelnic) în 1674 şi vtori logofăt, în 1678. În 1679, după venirea la domnie a unchiului său, Şerban, a fost ridicat în treapta de mare agă, aşadar, comandant de oşti şi răspunzător de paza capitalei ţării. A fost apoi numit ispravnic de scaun, mare postelnic şi, în 1682, mare spătar.
Voievod al Ţării Româneşti
În 1688, de vreme ce a murit Şerban-Vodă, a fost ales domn al Ţării Româneşti. Boierii s-au strâns cu toţii, fiind acolo şi Patriarhul de Constantinopol, Dionisie şi Vlădica Teodosie, Mitropolitul Ţării Româneşti; şi au ales pe logofătul Constantin. Şi îndată ce sosi el acolo, ziseră cu toţii: „Logofete, noi cu toţii poftim să ne fii domn”. Iar el zise: „Dar de ce aş vrea eu domnia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea? Nu-mi trebuieşte să fi”. Însă ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi sau nebuni, să o strice”. Şi-l luară de mâini spre biserică, de i-au citit molitfele de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mâna, zicându-i „Întru mulţi ani!” Iar boierii au jurat în faţa icoanei că vor fi cu dreptate şi-l vor sprijini pe domnitor. Aşa se rânduiau domnitorii ţării în zilele cele bune ale dreptei credinţe.
Sfântul Constantin a luat cârma Ţării Româneşti în vremuri de mari încercări pentru Europa de Răsărit. Împărăţia turcească intra într-o lungă luptă de supravieţuire. Conducătorii papistaşi ai Veneţiei, Austriei şi Poloniei au încheiat, în 1684, o alianţă numită „Liga Sfântă” care, sub pretextul zdrobirii puterii turceşti, încerca să-i aducă pe creştinii robiţi de turci sub ascultarea lor. Austria ar fi vrut să cotropească toate cele trei Principate române. Polonia s-ar fi mulţumit numai cu Moldova şi Ţara Românească. O rază de speranţă părea să vină doar dinspre Rusia, ţară puternică şi ortodoxă.
Când Sfântul Constantin a venit la Domnie, o solie românească, având în frunte pe aga Constantin Bălăceanu, era deja trimisă la Viena de fostul domnitor Şerban, ca să ceară primirea Ţării Româneşti în „Liga Sfântă”. Această alianţă, fiind primejdioasă, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu i-a trimis lui Bălăceanu porunca să întrerupă tocmelile cu habsburgii, „să vie în ţară şi să se părăsească de cele ce gândeşte”.
Aga Bălăceanu, dorind să-i ia locul domnitorului, n-a ascultat de poruncă, ci s-a alăturat oastei austriece trimisă în Ţara Românească împotriva Sfântului Constantin şi a turcilor, dar în lupta de la Zărneşti, austriecii au fost înfrânţi, aga Bălăceanu şi-a găsit moartea, iar Sfântul Constantin s-a întors cu bine la Bucureşti.
Desăvârşit cunoscător al situaţiei politice şi militare din această parte a lumii, voievodul Constantin a înţeles că ţara trebuie ferită de război cu oricare din împărăţiile vecine, însă trebuie ferită şi de o alianţă cu vreuna din ele. O alianţă ar fi dus la ocuparea ţării cu oşti străine, la jafuri şi omoruri, precum şi la amestecul străinilor în treburile poporului nostru. Aceasta era cugetarea luminată de Dumnezeu a binecredinciosului voievod Constantin.
Iar fiind ţara ocupată de nemţi, domnul mergând la Buzău la episcopie, a participat la Sfânta Slujbă a Bobotezei împreună cu boierii şi poporul. Şi cu toată inima toţi se rugau să se milostivească Dumnezeu de sărmana ţară. Iar Domnul face voia celor ce se tem de El, şi spre cel ce nădăjduieşte spre Dânsul, mila îl va înconjura(Psalmul 31,11). Că s-au speriat nemţii de mulţimea tătarilor ce veneau asupra lor, şi au fost siliţi să treacă în Ardeal. Iar tătarii au fost înduplecaţi cu multe daruri să părăsească ţara. Aşa a izbăvit Dumnezeu neamul nostru şi de ciumă şi de lepră.
Deşi mică, oastea ţării era bine pregătită pentru că domnitorul făcea mari cheltuieli cerute de cumpărarea armelor şi plata ostaşilor. Şi a înființat voievodul regimente noi, de tălpaşi (infanterişti), plăieşi (în partea de câmpie) şi roşiori (cavalerişti). La Cerneţi a fost înfiinţată o căpitănie de graniţă. Pe Dunăre pluteau corăbii militare româneşti. Cunoştea bine domnitorul că slăbirea armatei îngăduie ca ţara să fie pradă lupilor.
Cei 26 de ani în care Sfântul Constantin a cârmuit Ţara Românească au fost socotiţi de cronicarii vremii drept anii în care se împlinise ectenia Sfintei Liturghii: „Pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremi paşnice, Domnului să ne rugăm!” Că binecuvântează Dumnezeu pe cei care-L binecuvântează pe Dânsul, iar pentru dreapta credinţă şi evlavia Domnitorului se revarsă mila lui Dumnezeu asupra celor care l-au ales şi asupra neamului lor. Xenopol îl caracterizează drept „cel mai deplin acrobat politic ce au stătut vreodată în capul popoarelor”[1] şi încă: „Acest simplu fapt – că a domnit peste 25 de ani, ne arată că el trebuie să fi fost o fire de om deosebită… Dacă ne gândim la vremurile grele când el a domnit, când Poarta purta două mari războaie care trebuiau să aducă asupra domnului român cele mai mari greutăţi, (…) trebuie ca mintea lui Brâncoveanu să fi fost de o dibăcie cu totul afară de cale, pentru ca el să stea în tot acest răstimp de strajă pe tronul muntean”.
Ctitor de lăcaşuri sfinte
Cunoscând din Sfânta Liturghie că Domnul binecuvântează pe cei ce iubesc podoaba casei Sale, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu a fost unul din marii ctitori din Ţara Românească, atât prin numărul dumnezeieştilor lăcaşuri înălţate sau rectitorite de el, cât şi prin frumuseţea picturii, icoanelor şi vaselor liturgice dăruite. În vremea lui s-a plămădit „stilul brâncovenesc”, ultimul capitol mare al artei vechi româneşti şi unul dintre cele mai strălucite din arta creştină de după căderea împărăţiei bizantine. Istoricii consemnează 19 biserici zidite din temelii de Sfântul Constantin sau rezidite, reparate şi înfrumuseţate de dânsul pe tot cuprinsul Ţării Româneşti. În 1683 repară Biserica Mănăstirii Bistriţa şi Biserica Sfântul Dimitrie din Potlogi. În 1688 zidește Biserica Sfântul Gheorghe la Mogoșoaia. În 1706 înnoieşte lăcaşul Mănăstirii Arnota, ctitorie a lui Matei-Vodă Basarab.
Sfântul Constantin a zugrăvit biserica Mănăstirii Sfinţii Arhan­gheli din Târgşor, ctitorie a lui Antonie-Vodă, străbunicul doamnei sale Maria şi a rezidit biserica Mănăstirii Mamun, împodobind-o cu zugrăveala iscusitului meşter Pârvu Mutu. Binecredinciosul voievod a înnoit Mănăstirea Snagov, biserica domnească Sfânta Paraschiva din Râmnicul Sărat, Mănăstirea Dealu, biserica domnească din Târgovişte.
Mănăstirea Hurezi a fost târnosită în 1694. Tot în 1694 s-au isprăvit şi chiliile Mănăstirii Sfântul Gheorghe din Bucureşti, mănă­stire închinată Ierusalimului. În 1698 a fost ctitorită biserica din Făgăraş. Între 1698-1703 a fost refăcută biserica Mănăstirii Polovragi, iar între 1701-1702 a fost înnoită Mănăstirea Govora.
Sprijinitor al tipăririi cărţilor ortodoxe
Sfântul Constantin se îngrijea şi de rosturile duhovniceşti, culturale şi educative ale ctitoriilor sale.Tiparniţele domneşti ale mitropoliilor, episcopiilor şi mănăstirilor mari scoteau cărţi folositoare de suflet în româneşte, dar şi în alte limbi ale creştinilor supuşi de tirania turcească. În timpul cât a cârmuit el, au lucrat în Țara Românească nouă tipografii, care au scos 84 de cărţi în română, greacă, slavonă şi arabă. Aceste cărţi erau tălmăciri româneşti din Sfânta Scriptură, cărţi liturgice (Liturghierul, Molitvelnicul, Ceaslovul, Octoihul, Triodul, Penticostarul), scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Cărţile erau dăruite de Domnitor, nu vândute. El socotea aceasta o datorie pentru zidirea duhovnicească a binecredincioşilor.
Fiind foarte iubitor de învăţătură, Brâncoveanu întemeiază „academii şi şcoli în mai multe limbi”[2]. În 1688 în Ţara Românească nu exista decât învăţământ elementar. Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior românesc, şi organizează în chiliile de la Sf. Sava „Academia domnească”, unde se preda cu profesori din lumea întreagă: logica, istoria, fizica, metafizica, matematica, retorica, poetica, astronomia, psihologia, greaca şi latina, franceza şi italiana. Împreună cu Mitropolitul Sfânt Antim Ivireanul, tipăreşte prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în româneşte: Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688). Luptând împotriva propagandei catolice, îi cere lui Ieremia Cacavela să traducă din latină Istoria papilor (a lui Platina), unde sunt adăugate comentariile traducătorului în care se combat dogmele catolice şi se apără Ortodoxia. În 1690 tipăreşte Manual împotriva schismei papistaşilor”manual distribuit gratuit. Lângă stema Ţării Româneşti se află scris: „aşezată între lună şi soare pe radioasele ramuri ale Ortodoxiei, răzbind papismul cu baston şi sabie”[3]. Tipăreşte multe alte cărţi de mărturisire ortodoxă şi combatere a ereziilor catolice şi calvine.
Sfântul Constantin a ajutat prin bogate danii, tipărirea la Veneţia, în 1712, a Marelui Dicţionar sau Tezaurul întregii limbi greceşti, într-o ediţie nouă, îngijită de Gheoghe Trapezuntul, profesor la Academia Domnească din Bucureşti. Era pe atunci cel mai mare dicţionar al limbii eline.
Lupta împotriva uniației
Adunarea papistașilor, rupându-se de adevărata Biserică a lui Hristos în anul 1054, a pierdut harul Preasfântului Duh și a dovedit aceasta atât prin mulțimea de erezii în care a căzut, cât și prin crimele cumplite ale inchiziției, cruciadelor și uniației.
Văzând că ortodocșii sunt statornici în credință, papii au uneltit viclenia uniației, prin care le promitea preoților ortodocși îmbunătățirea situației materiale prin aderarea lor la hibridul „greco-catolic”. Greco-catolicii își puteau păstra formele exterioare ale cultului, însă erau obligați să îl pomenească și să îl recunoască pe ereziarhul papă ca patriarh al Romei și ca cel mai înalt patriarh al Bisericii.
Din documentele istorice cunoaștem foarte bine intențiile cele viclene ale papistașilor. Episcopul Athanasie Anghel uită de făgăduinţele făcute la Bucureşti în faţa Mitropolitului Teodosie şi a Patriarhului Dositei al Ierusalimului de a păstra dreapta credință şi semnează unirea cu papistaşii. Când se află că el a fost „rehirotonit” episcop papistaș la Viena şi că a depus jurământ să rupă legăturile cu Ţara Românească, începând cu 25 februarie 1701 se întrerupe orice relaţie bisericească cu Athanasie. Iar Patriarhul Dositei al Ierusalimului aruncă anatema asupra lui.
Cei dintâi care au protestat împotriva uniaţiei au fost românii din Șcheii Braşovului sfătuiţi de Patriarhul Dositei să se ferească de a avea legături cu Athanasie.
Braşovenii s-au prezentat la Alba Iulia protestând împotriva instalării unui episcop unit în catedrala istorică a românilor ortodocşi din Ardeal. De la catedrală, suita s-a îndreptat spre reşedinţa mitropolitană (mănăstirea oraşului) unde delegaţia a repetat protestul dar a fost alungată cu forţa.
Vestea unirii unor români din Ardeal cu adunarea papistaşilor şi statornicia braşovenilor în credinţa strămoşească îl determină pe voievodul Constantin Brâncoveanu să le adreseze acestora la 5 iulie 1701 o scrisoare prin care le făgăduieşte ajutor prin scris şi faptă. Voievodul intervine la împăratul Leopold să nu forţeze pe românii ortodocşi la unire. În urma acestei intervenţii, Leopold garantează românilor ortodocşi libertatea religioasă.Neoficial însă, împăratul Leopold dă dispoziţii generalului Rabutin să facă sforţări de a-i trece pe românii ardeleni la biserica unită.
Iată scrisoarea domnitorului către binecredincioșii din Brașov:
„Io Costandin voevod Bojiĭu milostiĭu gospodarŭzemli Vlahscoe
Molitvelor voastre preoților dela Brașov și altor bătrâni den Șchéĭ sănătate vă poftim, carté ce ațtrimis néu venit și toate căte ne scrieț am înțeles. Căt pentru dumnéluĭ piscupul de aciĭ din Ardél, în ce féu s-aŭ purtat și ce aŭ făcut am conoscut din scrisoare-vă, de care bună nădéjde am avut șiîncredințat săntem, că Dumnezeŭ unora ca acestora, cariĭ ocărăscu și nu cinstescu légéîntru care s-au pomenit șînainté lui Dumnezeŭ s-au făgăduit, cu degrab le va răsplăti, că de multe ori aceasta am văzut, că cel ce-ș lasă légé sa și poftéște alta, ĭ-aŭ plată de la direptul Judecător Dumnezeu, ĭar molitva voastrăși dumnévoastră alalți pravoslavnici, cumcă nimic nu v-aș lunecat, nici ațumblat după acéĭa, ci aț păzit curata lége cé pravoslavnică caré de la părințiĭși moșii voștri o aveț, de aceasta foarte néu părut bine și ném bucurat, că cunoaștem că aț făcut lucru cinstit și cuvios, plăcut lui Dumnezeu și oamenilor celorînțelepți, dela care Dumnezeu rugăm să văîntăréscă și să vă păzéscă tot în cea strămoșască pravoslavnică lége, să o puteț ținé și păzi curată și nezmintită, căci noi vedem și de la curté împărătéscă dela Becĭ avem știre că piscupul n-are voe împărătéască ca să facă silă oamenilor, fără cănumaĭ ceĭ ce vor vré de voĭa lor. Decĭ nu găndim, nici socotim că să va tinde dumnélui maĭ mult den cătu-ĭ iaste porunca, și ales, că la acé beséricăsăntem și noĭ ctitorĭ, de vréme ce ĭaste făcută de răposaț Domniĭ aĭ acești ță ce trebuiaște săpăzéscăși să urméze légé care au ținut pănă acum și noĭ iarș cu céĭa ce va fi de pre parté noastră a văpăzi și avă ajuta, cu céia ce se va puté, nu vom lipsi.Înțeles-am, căși părinț dela Făgărașși alțĭ creștini pravoslavnicĭ, ĭarăș asémené nimic nu s-aŭ lunecat cu firé, ce ș-au păzit cinsté legiĭ sale, care și de aceasta mult ném bucurat, măcar că așa li s-au căzut a și face, dé vreme ce noi acé sfăntă besérecăo am rădicat și o am făcut cu acé nădejde că oînchinăm présfănțitei săborniceștii a răsăritului Beséreci și că va fi prăn putință preoțiĭși creștiniĭlăcuitoriĭ de acolo, de acé pravoslavie să nu sălipséscăși noi iar zicem, cu céia ce ne va fi prin putință aĭ căuta și aĭ păzi nu vom lipsi. Aceasta acum și Dumnezeu pururé să vă fie într-ajutor.
Iulie 5, 7209
Io Costandin voevod”
Cinstindu-l pentru osteneala sa în apărarea dreptei credințe, Patriarhul Calinic al Constantinopolului îi scrie Voievodului Constantin următoarele:
„Prealuminate Doamne, precum vedem, cugeți ca un al doilea Patriarh și ai prevedere pentru orice pricină bisericească și te îngrijești de Biserică în multe; pentru care ne faci să gândim că, deoarece lucrezi și cele ale Domnilor și cele ale Patriarhilor, laudă Luminăției tale și de trei ori laudă se cuvine, bucură-te și te veselește, căci multă răsplată te așteaptă în ceruri pentru ostenelile tale”.
Familia Brâncoveanu, model de vieţuire creştină
Binecredinciosul Voievod Constantin şi Doamna lui, Maria, au avut patru fii şi şapte fiice. Dintre cei patru fii, întâiul născut, Constantin, purta numele tatălui său, nume al primului împărat creştin, Constantin cel Mare. Al doilea, Ştefan, a fost numit astfel în amintirea Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Al treilea, Radu, purta numele întemeietorului Ţării Româneşti, Radu Negru-Vodă, începătorul dinastiei Basarabilor. Al patrulea a fost numit Matei ca strămoşul său apropiat Matei-Vodă Basarab, mare ctitor şi cârmuitor într-o lungă domnie de pace.
Doamne Maria Brâncoveanu îşi îngrijea toţi fiii în frica lui Dumnezeu şi în simţul dragostei de neam. Adeseori făcea cu cateheze, după ce se adunau împreună pentru săvârşirea rugăciunilor de dimineaţă sau de seară, studiau şi se întreceau în scrieri poetice şi literare. Avea strânse legături cu Patriarhul Ierusalimului, aceasta reiese şi din corespondenţa scrisă dintre aceştia, de unde se poate vedea dragostea Brâncovenilor pentru Ortodoxie, râvna de a apăra Adevărul neştirbit al ortodoxiei, dar şi nenumăratele danii oferite de familia Brâncoveanu Patriarhiei Ierusalimului. Dar nu numai Ierusalimul s-a bucurat de daniile brâncovenilor, ci până la Sinai şi la Sfântul Munte Athos au ajuns bunăvoinţa şi darurile marelui Voievod.
Deprinşi cu pravila bisericească, erau nelipsiţi de la sfintele slujbe şi adeseori, fiii mai mari alcătuiau laude Sfinţilor prăznuiţi. Astfel s-au păstrat câteva din scrierilor fiilor lui Brâncoveanu:
Mucenicia Sfinţilor Brâncoveni,
arestaţi în Vinerea Patimilor, martirizaţi la praznicul Adormirii Maicii Domnului
Vizirul Gin Ali-paşa avea de multă vreme ură mare împotriva Sfântului Constantin, nesuferind să vadă cum un principe de credinţă creştină are atâta putere încât îşi poate păzi ţara necotropită de oastea turcească. De aceea, vizirul căuta prilej să-l răstoarne din scaunul Ţării Româneşti pe Sfântul Constantin-Voievod, să-i ia averile şi, dacă ar putea, să-l facă să lepede credinţa creştină.
Prilejul s-a ivit după războiul din 1711 dintre împărăţia Rusiei şi a Turciei, când armatele lui Dimitrie Cantemir au fost biruite de păgâni. Turcii au aflat că oştile moldoveneşti au fost ajutate în taină de Constantin Vodă, voievodul fiind pârât chiar de unii dintre boierii săi. Aceşti nelegiuiţi au îngrămădit asupra capului lor încă o osândă: au întocmit scrisori ticluite din care să reiasă că domnul Ţării Româneşti era vrăjmaş împărăţiei otomane.
Vrăjmaşii Sfântului Constantin au ales vremea cea mai potrivită pentru împlinirea planului lor. Era către sfârşitul postului Sfintelor Paşti din anul 1714. Fiind ajutaţi de boierii trădători, păgânii au prins pe Constantin Vodă în Vinerea Patimilor cu toată casa lui şi l-au dus la Constantinopol. Aici au fost aruncaţi în temniță.
Despre clucerul Ianache, cel care a primit moartea mucenicească împreună cu domnul său, ştim că făcea parte din neamul vechi al boierilor Văcăreşti şi că era binecredincios şi sfetnic de încredere al Sfântului Constantin. El a ctitorit biserica Sfântului Nicolae din Văcăreşti. Prietenia strânsă cu domnitorul i-au atras bănuielile şi ura vizirului Gin Ali-paşa care îl cunoştea bine, căci marele clucer Ianache fusese sol la Poartă al domnului Ţării Româneşti. De aici a urmat prinderea, întemniţarea, chinuirea şi apoi omorârea sa.
Timp de patru luni, Sfântul Constantin a fost supus la chinuri de călăii sultanului, biciuit, ars cu cârlige înroşite în foc, spânzurat de picioare, ca să mărturisească faptele de care era învinuit şi să se lepede de credinţa creştinească. Dar, nereuşind păgânii nimic, au hotărât moartea tuturor Brâncovenilor de parte bărbătească, pentru ziua de 15 august 1714, spre a batjocori Praznicul Adormirii Maicii Domnului.
Osândiţii au fost aduşi pe jos şi desculţi la locul uciderii lor. După ce li s-a citit osânda, călăul a tăiat capul clucerului Ianache. Au fost apoi tăiaţi fiul cel mare, Constantin, care avea 31 de ani, Ştefan de 29 de ani, Radu, de 24 de ani, înaintea ochilor tatălui lor. Spun cei ce erau de faţă şi au istorisit în scris aceste cumplite fărădelegi, că Matei, fiul cel mai mic al Sfântului Constantin, în vârstă de numai 12 ani, înspăimântat de pieirea fraţilor săi, ar fi avut o clipă de slăbiciune firească la vârsta lui fragedă, ceea ce a dat musulmanilor speranţa că va trece la credinţa lor. Dar Sfântul Constantin i-a spus cu glas limpede: „Din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi lepede credinţa!” Atunci, întărit de harul lui Dumnezeu, tânărul Matei a spus gâdelui: „Vreau să mor creştin, loveşte!”, şi îndată gâdele îi reteză capul ca şi celorlalţi. În sfârşit îi tăie capul şi tatălui. După aceea trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost atârnate în faţa bolţii celei mari a Saraiului şi au rămas acolo vreme de trei zile.
Dumnezeu n-a voit ca Moaştele Sfântului Mucenic Constantin să rămână ascunse în mare. Credincioasa sa soţie a vegheat ca trupul domnitorului să fie scos din apă şi înmormântat în taină la Mănăstirea Sfânta Panaghia Camariotissa din insula Halki, ctitorie a voievodului.
În 1720, când doamna Maria a adus Moaştele în ţară, Oltenia se afla de doi ani sub stăpânirea ereticilor austrieci. De aceea, Sfintele Moaşte nu au fost aduse la Hurez, ci au fost îngropate în taină în biserica Sfântului Gheorghe din Bucureşti.
Pe candela de argint care luminează deasupra cinstitului mor­mânt se află scris: „Această candelă ce s-au dat la Sfeti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihneasc oasele fericitului Domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Măriei Sale Maria, carea şi Măriia Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aicea să i se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 7288 (adică 1720)”.
În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe aceşti Sfinţi Mucenici, arătând vrednică de urmat pilda mărturisirii lor. Pentru ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
| articol publicat în nr. 24 al revistei ATITUDINI
Bibliografie
Pr. Horia Constantinescu, Biserica fostei Mînăstiri Rîmnicu-Sărat, Ctitorie brîncovenească şi monument de artă feudală,Glasul Bisericii, 1965, nr. 1 – 2.
Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei Române de Alba Iulia, Braşov, 1893, Alba Iulia, 2002.
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.
Arhimandrit Lucian Florea, Ortodocşii din Braşov în luptă cu uniaţia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Glasul Bisericii, septembrie 1968.
Gherasim Cristea Episcopul Râmnicului, Viaţa Sfântului Martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopiei Râmnicului, 2001.
Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.
Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.
Prof. Th. M. Popescu, Cum s-au făcut „unirile” cu Roma, Ortodoxia, anul I, 1949, nr. 2-3.
Teodor M. Popescu, Uniaţia în lumina adevărului istoric, Ortodoxia, anul I, 1949, nr.4.
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania – încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973.
Dr. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul romînilor din Șchei (1700-1783), vol. I, Brașov, 1901.
Canonizarea unor Sfinţi români (20-21 iunie 1992), tipografia IBMBOR.
Documente privitoare la Istoria Românilor, volumul XIV al colecției „Hurmuzaki”, Documente grecești privitoare la Istoria Românilor, partea I, 1320-1716, București, 1915.
Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1991.
Sfinţi români şi apărători ai Legii Strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
Unificarea religioasă, Telegraful Român, 19 ianuarie 1936, Redactor responsabil Pr. Dr. D. Stăniloae.
Pagini din Istoria Neamului Românesc, de Ioan Vlăducă, Editura Fundaţia Justin Pârvu, 2011.
Viaţa şi Acatistul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Sfânta Mănăstire Hurezi, 1998.
               

[1] Xenopol, A.,D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VIII, ed. A III-a, Bucureşti, 1929, p. 64.
[2] Prefaţa unui mansuscris caligrafiat în 1702, aflat în Biblioteca Naţională de la Viena, în Buluţă Gh., Comori de cultură şi artă românească, în M.I., apr 1988, p 10.
[3] Bianu, I. Hodoş, N., Bibliografie românească veche, vol. I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 398.

sâmbătă, 5 august 2017

Nici porțile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos

MINȚILE DIABOLICE, BOLNAVE DE IMAGINAȚIILE DEMONICE ÎN SOCIETATEA CONSUMERISTĂ
ȘI CREDINȚA ÎN HRISTOS CEL ÎNVIAT

CUM SĂ SCAPI DE INFLUENȚA DEMONULUI CARE TE APRINDE DE URĂ ȘI RĂUTATE ASUPRA SEMENILOR?

Trăim în lumea care ne-am construit-o. Unii cred și astăzi, simplu și frumos, că faptele bune și viata linistita sunt semnul prezentei Duhului Sfant. Cei care pot implini acest deziderat crestin simplu omenie, bunatate, moralitate, deja prin faptele lor Dumnezeu le da titulatura de prieteni sau alesi "Eu v-am ales pe voi din lume.."(Ioan 15:19)
Si aici, Dumnezeu ne spune pilde nenumarate referitoare la Imparatia lui Dumnezeu dinlăuntru nostru, in Evanghelia Noului Testament.. "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte.."(Ioan 14:21) "Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune.."(Luca 6:45)

Asa ca, personal, Domnul Hristos ne arata ca "Luminătorul trupului este ochiul.." si mintea este lumina din suflet.
Sfantul Nicodim Aghioritul, spune in Razboiul nevazut si Paza celor 5 simtiri; ca o minte curata, o trezvie adevarata, o teologhisire mistica, o paza atenta a mintii si gandurilor se castiga prin hranirea duhovniceasca a mintii cu rugaciune si Sf. Euharistie, hrana cea inaripata a caii spre împărăţia de sus la Stapanul Hristos.

Privita la ansamblu, idea spirituala a Sfantului Nicodim Aghioritul pare irealizabila datorita contextului de moment in care traim azi. Viteza, graba, senzatia, placerea, consumismul retrograd, libertinajul ieftin, lipsa rusinii si valul tsunami de imoralitate precoce, care frang mintile tinere fara exercitiu ascetic si crestin, distrugand suflete nevinovate si fara aparare in fata experientelor hedoniste si care stau la baza abandonarii lui Hristos si a Dreptei Credinte.

Aici trebuie tinut cont de spusa lui Apostolul Pavel "multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2) si "lupta noastră este împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii."(Efeseni 6:12)

Sa nu uitam ca SATAN -BELZEBUT are metode personalizate si trufase de a-si atrage prin inselare adeptii.. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină "cât să înşele, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24,24) dar voi sa tineti de „Dreptarul învataturilor sanatoase, pe care le-ai auzit de la mine, tine-l cu credinta si dragostea care este în Hristos Iisus” (II Tim. 1, 13).

Pana aici, in duhovnicesc, nici gustul, nici frumosul, nici vederea, nici poftirea nu pot ataca omul, datorita trezviei si lipsei de fantezie a mintii si imaginatiei, lucru arata in filocalii. Noi nu trebuie sa ne lasam mintea coplesita de imaginatie, numita si "podul dracilor". Hristos nu a avut imaginatie, s-a rugat curat si cu lacrimi de sange.. "nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti"(Matei 26:39)
Ceea ce ne conferă lumea simpla, modesta, curata, frumoasa; minunile defensive si constructive ale dreptei credinte; fara mari eforturi teologice, ci doar dragostea simpla de Dumnezeu, deagostea curata si adevarata, asa cum zice Sf. Evanghelie ca "orice pom bun face roade bune"(Matei 7:17). Aici ar cadra toata patristica si filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, dar noaptea "a venit vrăjmaşul pe ascuns si a semănat neghină si zazanii.."(Matei 13:25).

Iarasi, Sfantul Nicodim Aghioritul ne arata cum mintea diabolica, demonica dospeste sub papucul celui rau. Diavolul, ca sa demonizeze un suflet are nevoie de fantezia imaginatiei si de ratiunile bolnave, sa le concorde cu "cariul poftelor" care rod in om sa-l impinga la justificarea satietatii caderii lui.

Asa isi naste diavolul "cozi de topor" in lucrarea nihilista si gnostica ce o duce impotriva lui Hristos, inca de la Golgota de cand urla derutat ca si presiunea mediatica din societatea de azi "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!"(Matei 27:40)

Formarea acestei ostiri de stransura a diavolului, de a bate razboi Credintei Crestine, se datoreaza si lui Iuda, care isi instruieste permanent fratii intunericului sa bata razboi cu biserica si clerul, asa precum odata tot noaptea cu ciomagari si caraule il cauta pe Invatatorul in Gradina Ghetzimani.
Nu-i greu de explicat cum atatea minti neinstruite sunt atinse de virusul sexualitatii si cu imaginatia clandestina luata de la Belzebut si cum emana aceasta literatura hedonista de dat publicului decent si reverentios sa o mestece chiar in vremea postirii in cinstea Sfintei Fecioare Maria.

Spune o vorba din batrani ca "pacatul il ajungi, ori te ajunge", iar Sfanta Scriptura la fel zice "pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală"(Matei 12:36)
Oare daca vorba zboara si scrisul ramane, ce va raspunde autorul, preotul caterisit Ioan Buga in fata lui Hristos cand va fi intrebat de catalogarile facute pentru fiecare arhiereu in parte si sentintele stabilite de domnia sa ca autor al acestor execrabile texte, scrise sub impulsul mintii bolnave, atinsa de ura demonica, de presupusele inchipuiri si naratiuni obscene, turnate cu gramada in opera sa "magistrala" de profesor erudit, de teolog, slujitor si implinitor al legilor sfinte?!
Cum este posibil sa uitam ce zice Evanghelia.. "cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate."(Iacov 5:20)

Cum sa torni asemenea aberatii schzoide si abjecte in urechile unei populatii decente, morale, modeste?

Ce simte un crestin neinitiat si neformat duhovniceste la asemenea acuze aduse unui sobor intreg de preoti si arhierei din lista presupusa a propriei dumneavostra dreptati si judecati?

Oare Domul Hristos ce zice in clipa aceasta cand citim pe sursele media asemenea inacceptabile cuvinte la nivel de vedere si nu de fapte cum zice Apostolul Pavel "ruşine este a le şi grăi.."(Efeseni 5:12)

Invatatura Evangheliei spune ca "daca certi pe frate intre tine si el si s a indreptat ai castigat un suflet." Ce doreste crestinul Ioan Buga sa faca El personal in public? O judecata obsteasca a tuturor dusmanilor inchipuiti ai lui, din mintea lui si sa le arate in chip luciferic ca si a pus tronul urii si rautatii personale mai sus de tronul JUDECATII LUI HRISTOS?

Opreste-te fratioare!
Pe cruce s-a rastignit Hristos, nu domnia ta!
El, Hristos, a intemeiat Biserica si nu putem noi oamenii s-o distrugem, platindu-ne polite personale in mod gratuit si vulgar, fata in fata cu poporul si cu sursele media care abia asteapta sa sorba sangele si veninul urii in condeiul "cancanelor mediatice", in lupta dintre acuzati si acuzatori!

Cum sa ne permitem sa desacralizam biserica, clerul, poporul si credinta ortodoxa fara pic de chibzuinta si discernere? Se vede ca bolim sufleteste, de ura, de vanitate, de inchipuiri si acuze pripite, de pofta maniei, de pofta pacatului, de pofta razbunarii fata de aproapele. L-am rastignit pe Hristos a doua oara, de mii de ori pe zi, uitand cuvintele "vai omului aceluia prin care vine sminteala.."(Matei 18:7).

Lacrimeaza Hristos pentru lacomia si ura noastra personala fata de binele celui de langa noi. Ne roade invidia, ne inbolnavim de linistea aproapelui, suferim din bucuria altora, ne arde smerenia si credinta celor simpli si totusi ucidem sufleteste prin denigrare, barfe , inscenari, sa ne ostoim setea de rautate.

"Sufletul tulburat este tronul diavolului!" spune Sf. Ioan Gura de Aur. Si cel ce asculta clevetiri si cel ce le sopteste, ambele madulare sunt ale diavolului!

De ce, daca Dumnezeu este iubire, smerenie, rugaciune, lumina.. Hristos este Mielul lui Dumnezeu ce ridica pacatele lumii! Cine mai poate ierta si dezlega pacate afara de Hristos? Nimeni fratilor, singur Dumnezeu, Cel bun, Cel bland, Cel vesnic!

Sa punem punct acestor manipulari si calomnii scurse in fata opiniei publice prin "un vas de cinste, iar altul de necinste"(Romani 9:21) ale Bisericii lui Hristos.
Sa oprim rautatea, vanitatea si razbunarea! Ele sunt a lui Dumnezeu!
"Şi orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, şi cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne întru voi, căci cu noi este Dumnezeu!"(Isaia 8:10)

Sa nu ne mai erijam noi, cei paruti sfinti dupa cuvinte, singuri aparatori ai credintei, in a rezolva treburile lui Dumnezeu cel in Treime Slavit.
Hristos si Duhul Sfant au intemeiat Biserica prin Cruce si Sange. Moarte si Inviere sub puterea credintei in Dumnezeu Tatal, scris este.."Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească."(Ioan 17:1)
Singur Hristos poate pedepsi sau ierta greselile tuturor crestinilor!
Singur Hristos a sfintit Biserica si o sfinteste in continuare. El o apara si o pazeste in veci „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia..”(Luca 12:32)
Nimeni nu poate lovi biserica si ponegri pe slujitorii ei dupa bunul plac "Cine esti tu, care judeci pe robul altuia? Daca sta in picioare sau cade?"(Romani 14:4)

"Fiti treji, privegheati, potrivnicul vostru, diavolul, umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita!"(1Pt 5,8); "Fiti tari, neclintiti, sporind totdeauna in lucrul Domnului!"(1Cor 15,58); "Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile voastre aprinse!"(Lc 12,35);
Fara acest dicton al credintei puternice si curate, vii si lucrative, vom pieri!
"Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte.."(Matei 12:25)
Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită (Mt. 26, 41)
"..şi aşa pururea vom fi cu Domnul."(Tes 4:17)

Părintele Calistrat
Mănastirea Vlădiceni, Iași
05.08.2017