miercuri, 28 iunie 2017

Predică la prăznuirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel

„În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor”

Iubiți credincioși,

Sfânta noastră Biserică prăznuiește astăzi pomenirea Sfinților și întru tot lăudaților Apostoli Petru și Pavel, cei dintâi pe scaun șezători și propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit câtuși de puțin despre viața lor? Cine nu s-a îndulcit de învățăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc și se cântă în toate zilele prin sfintele biserici?
Însă, a vorbi după vrednicie despre acești mari stâlpi ai Bisericii lui Hristos este cu neputință pentru noi păcătoșii, deoarece numai Dumnezeu știe ostenelile, chinurile și nevoințele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după Înălțarea Domnului la cer. Dar, având nădejde în rugăciunile Sfinților Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viața lor, spre lauda lui Hristos și spre folosul nostru sufletesc.

Pe Sfântul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfântului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Era pescar ca și tatăl său, neavând posibilitatea de a studia. Auzind că Sfântul Ioan Botezătorul propovăduieşte despre Mesia, a primit botezul pocăinţei în apele Iordanului, ca și fratele său Andrei, care a și rămas ca ucenic la marele prooroc. Hristos cel mult aşteptat, iese la propovăduire, trece prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, află pe Simon, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele în „Chifa”, care se tâlcuieşte „Piatră” sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti. Din ceasul acela, Petru îşi lasă casa şi soţia, îşi lasă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai râvnitor apostol. La picioarele Domnului a învăţat adâncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pământ, a simţit bucurii nemaicunoscute până atunci de muritori. Din aceste pricini, Sfântul Petru a crezut din inimă că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19). Cu rânduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plânge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi. Dar, după Înviere, arătându-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său. După Pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Faptele Apostolilor scrise de Sfântul Evanghelist Luca, arată chiar că bolnavii așteptau ca măcar umbra apostolului Petru să treacă peste ei și să se vindece. Şi aşa, acest mare Apostol, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi după cum menționează în viața lui, ajunge și până la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicând că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat evreu, anume Gamaliil. De la el a învăţat puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de râvnă, dusă la fanatism. Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfânt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. De aceea, crezând că ucenicii lui Hristos sunt nişte începători de eresuri, cu nespusă mânie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mâinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, unde se ducea să găsească pe creștinii de acolo, i se arătă în vedenie Domnul nostru Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mântuirii la neamuri. În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. De aici, Sfântul Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începând din Antiohia. Sfântul Pavel a făcut astfel trei călătorii misionare împreună cu apostolii Varnava, Sila, Marcu, Luca şi Timotei, propovăduind ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp, vestea cea bună, mai întâi în Antiohia, apoi în Cipru; apoi în Asia Mică, în Pamfilia, Frigia, Galatia, unde a pătimit multe de la păgâni şi evrei. Apoi, îndemnat de Duhul Sfânt (Fapte 16, 9) a trecut în Macedonia şi în Ahaia (Grecia), propovăduind în cetăţile Tesalonic, Corint şi chiar Atena, unde a grăit de pe înălţimile Areopagului şi a uimit pe înţelepţii ei. Întărind cu multe minuni cele propovăduite de el, a rânduit în toate cetăţile preoţi şi episcopi. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima dată la Ierusalim, unde a fost prins de evrei şi ţinut în lanţuri şi în temniţă peste doi ani. În cele din urmă, invocând cetățenia sa romană a cerut să fie judecat de împărat și a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicînd şi aici Evanghelia mântuirii încă doi ani. Iar în anul 66, a fost prins şi i s-a tăiat capul, în Roma, în același timp cu Sfântul Petru.
Evenimentele importante din viața acestor mari apostoli, au fost scrise de Sfântul Apostol Luca în Faptele Apostolilor, iar sfârșitul vieții lor e păstrat în scrierile apusene, cum că ar fi murit împreună la Roma.

Romano-catolicii prin dogma primatului papal, susțin că episcopul Romei, papa, este mai mare peste toți ierarhii, așa cum Sfântul Petru, mai-marele apostolilor a fost primul Episcop al Romei. Vrând să combată erezia catolică Sfântul Nectarie de Eghina, în cartea sa Istoria Schismei, aduce argumente convingătoare din Sfânta Scriptură, prin care dovedește că Sfântul Apostol Petru nu a fost primul episcop al Romei și că nu se găsesc alte scrieri în care să fie menționat că ar fi fost martirizat în capitala Imperiului roman, afară de scrierile istoricului Gaius (sec. III-IV), din care autorii vieților Sfinților Apostoli Petru și Pavel s-au folosit în alcătuirea lor.
Astfel, teologii romano-catolici așează deplasarea Apostolului Petru la Roma pe la anul 41 după Hristos, susținând că a fost episcop în Roma 25 de ani, adică până la anul 66, când a suferit moartea muceniceasca sub Nero.
Dacă urmărim firul cronologic al Noului Testament, aflăm că Apostolul Pavel s-a întors la Hristos pe la anul 37, iar după trei ani (Gal 1,18), în anul 39, s-a urcat la Ierusalim pentru a-l cunoaște pe Apostolul Petru. O a doua călătorie la Ierusalim o face Sfântul Pavel plecând din Antiohia împreună cu Varnava pentru a aduce milosteniile creștinilor dăruite săracilor din Iudeea. Așadar Apostolul Petru se găsea în Iudeea și după 14 ani de la prima întâlnire, adică în anul 53. În anul 58 este scrisă Epistola către Romani, în care Apostolul Petru nu este amintit deloc, lucru inacceptabil dacă presupunem că acesta se afla la Roma. În anul 60 Sfântul Pavel a urcat la Ierusalim pentru ultima oară, unde a rămas de la Cincizecimea anului 60 până în primăvara celui de-al treilea an: 62-63. Nu se relatează aici dacă, în afară de Sfântul Iacov, vreun altul dintre Apostoli se găsea la Ierusalim. Pe la anii 61 – 63, pe când se afla în închisoare, Apstolul Pavel scrie Epistola către Efeseni. Prima epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru a fost scrisă în urma celei către Efeseni a Sfântului Pavel, unde se indică drept loc al scrierii ei Babilonul, fapt care arată că Sfântul Petru se afla in Babilon pe durata ținerii în închisoare a Apostolului Pavel. Teologii Apusului au înțeles Babilonul ca fiind Roma, însă Babilonul este orășelul din Egipt și nu Roma, căci spune la sfârșit: „Biserica cea aleasă din Babilon și Marcu, fiul său”. Iar Sfântul Marcu era episcopul Bisericii din Egipt. Astfel în anul 63 Apostolul Petru se afla în Babilon. Iar faptul că Babilonul era Babilon și nu Roma, este atestat și în epistola a doua către Timotei, trimisă din Roma, în care Apostolul Pavel scrie: „Ia pe Marcu și adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire” (4, 11). Dacă acceptăm că Babilonul este Roma și Sfântul Petru era la Roma, atunci Apostolul Marcu ar fi fost împreună cu el, iar Sfântul Pavel nu ar mai fi solicitat prezența la Roma a lui Marcu. Așadar Apostolul Petru nu era la Roma nici pe la anul 66. S-au împlinit astfel cei 25 de ani fără ca Sfântul Petru să se fi deplasat la Roma. Dacă sfintele moaște ale Apostolului Petru au fost mutate la Roma sau dacă Sfântul Petru a fost totuși adus și a mucenicit la Roma nu cunoaștem, deoarece istoria tace, dar în nici un caz nu a fost primul episcop al Romei.
Din mărturiile din Epistola a doua către Timotei (4, 9-22), reiese faptul că, deși a fost chemat înaintea lui Nero, Sfântul Apostol Pavel a fost salvat din primejdia abătută asupra lui, fiind dezlegat și lăsat liber, fiind declarat nevinovat și disculpat de acuzațiile aduse împotriva lui. Chiar dacă creștinii au fost persecutați pentru falsa învinuire de incendiatori ai capitalei, Apostolul Pavel, pe la anii 65 – 66 petrecea liber la Roma. Deci, de vreme ce Sfântul Pavel nu a murit în anul 66, putem deduce că e posibil să fi mucenicit mai târziu tot la Roma, sau în Spania, unde dorea să ajungă ca să vestească Evanghelia lui Hristos.
Toate aceste argumente și multe altele le găsiți, mai pe larg și bine dovedite, în cartea Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina, din care v-am rezumat ideea principală.

Iubiți credincioși,

Iată, aşadar, că prăznuim astăzi două persoane sfinte foarte deosebite: unul pescar, celălalt cărturar; unul - fire entuziastă, celălalt - fire analitică de scriitor; unul - verhovnic sau căpetenie a Apostolilor, celălalt - fară să-L fi văzut pe Hristos vreodată -Apostol al tuturor neamurilor.
Deşi firi deosebite, totuşi Biserica a hotărât ca Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să fie prăznuiţi astăzi împreună. Şi aceasta nu doar pentru faptul că amândoi sunt căpetenii, vârfurile apostolilor, ci, cu siguranţă, şi pentru asemănările care îi leagă atât de mult. Oricât de deosebiţi ar fi ca firi, iată şi două asemănări şi calităţi comune:
1. Şi unul, şi altul au fost răpiţi în lumina dumnezeiască: Sfântul Apostol Petru pe Muntele Taborului, unde a pregustat şi a văzut încă de pe pământ ce va să fie fericirea cea veşnică, iar Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer, cunoscând astfel, încă de aici, taina celor viitoare.
2. O altă asemănare între Apostolii Petru şi Pavel: amândoi au cunoscut căderea. Amândoi au încercat depărtarea de Dumnezeu: Sfântul Petru ca apostat, Sfântul Pavel ca prigonitor sau persecutor al creştinilor. Sfântul Petru ca apostat, pentru că s-a lepădat de Mântuitorul Hristos, când Acesta era judecat de arhiereii evreilor, în pofida faptului că s-a arătat gata să moară oricând alături de Învăţătorul său. Iar Sfântul Apostol Pavel a gustat din plin depărtarea de Dumnezeu, mai înainte de convertirea lui pe drumul Damascului, unde s-a întâlnit, după cum am mai spus, chiar cu Domnul Iisus. Nu cu un mort furat şi ascuns de ucenicii Săi, ci cu Iisus cel viu, în Care mai apoi a crezut cu toată inima.

Dar lăsând deoparte neclaritatea din cronologia vieții lor, trebuie să tragem foloase duhovnicești, spre mântuirea sufletelor noastre. Nu este așa de important dacă acești mari Sfinți au suferit mucenicia în Roma sau nu, împreună sau separat, ci foarte important este să le cunoaștem virtuțile, să le urmăm credința și să le respectăm învățăturile.
Ce, aşadar, vom învăţa de la Sfântul Apostol Petru? Ce altceva dacă nu râvna, entuziasmul său, faptul că totdeauna era gata să se ofere, să-şi dea viaţa pentru Hristos. Şi veţi zice: „Da. Dar a căzut". Şi noi cădem. Dar să învăţăm de la Apostolul Petru să ne ridicăm, aşa cum el, ieşind după acea tăgăduire „a plâns cu amar” până când Hristos l-a repus în dregătorie.
Ce să învăţăm de la Sfântul Apostol Pavel? Să învăţăm dragostea lui pentru un Hristos pe care nu L-a văzut niciodată. Sau L-a văzut doar în starea aceea duhovnicească de rugăciune şi meditaţie. Așa și noi: deși nu-L vedem cu ochii aceştia trupeşti, însă îl simţim în rugăciunea noastră. Îl simţim în inimile noastre, Îl simţim în fiinţa noastră. Şi să învăţăm de la Sfântul Pavel spiritul acela misionar cu care el L-a slujit pe un Hristos pe Care, mai înainte îl prigonise. Să învăţăm de la Apostolul Pavel să-l propovăduim pe Hristos nu atât cu gura noastră, că poate nu vom şti să fim la fel de convingători. Lumea de astăzi nu mai are atâta nevoie de cuvintele noastre măiestrite. Să învăţăm să-L predicăm pe Hristos cu viaţa noastră. Aceasta aşteaptă lumea mai mult de la noi, pentru că ochii sunt mai credincioşi decât urechile. Lumea aşteaptă să vadă exemple vii, creştini vii, care nu doar vorbesc frumos, dar care şi trăiesc la fel de frumos. Care conving nu cu măiestritele lor cuvinte, împodobite şi alcătuite să sune cât mai frumos, ci care conving cu faptele lor, cu viata lor.

Iată ce trebuie să învăţăm de la Sfinţii Apostoli de astăzi, Petru şi Pavel! Să-i rugăm, astăzi, la ziua lor, când ei se bucură în ceruri că Biserica le-a dăruit această zi comună de prăznuire, să mijlocească pentru noi la Dumnezeu, ca şi noi, la locurile noastre de muncă, din locurile unde trăim, să devenim, mici apostoli. Dar nu numai cu limba şi cu gura, ci şi cu faptele şi viaţa noastră. Ca văzând cei din jurul nostru bucuria creştină pe care o trăim noi şi suntem în stare să o împărtăşim şi altora, văzând exemplul nostru, să-şi pună şi ei întrebarea: „Nu cumva Sfinţii aceştia, Petru şi Pavel, la care ortodocșii se închină, pot fi exemple bune şi pentru fiecare dintre noi şi suntem datori cu toţii să le urmăm credinţa?”

Să-i rugăm, aşadar, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să mijlocească la Dumnezeu pentru noi astăzi, la ziua lor şi în toate zilele vieţii noastre, iertare păcatelor noastre, sănătate trupurilor şi mai cu seamă mântuire sufletelor noastre. Amin.

Monah Hrisostom

marți, 27 iunie 2017

Dacă piciorul tău smintește, acoperă-l!

Am scris acum câțiva ani, revoltat, un articol despre păcatul smintelii cauzat de îmbrăcămintea indecentă, în special a fetelor. Blogul respectiv nu mai există și am crezut că postarea a fost pierdută. E un text aspru, dar, zic eu, plin de adevăr.
Astăzi am citit un articol despre aceeași problemă, dar mult mai dezvoltat. Redau mai jos întregul articol, iar la sfârșitul postării, voi reda și articolul meu pe care l-am găsit repostat de Saccsiv.

Îmbrăcămintea indecentă

Prin acest articol vreau să ajut fetele să înţeleagă cum gândim noi băieţii despre fetele care adoptă o ținută indecentă.

Dar mai întâi vom lămuri un aspect despre motivațiile fetelor de a se îmbrăca provocator. Din câte am trăit eu, am observat că sunt două tipuri de a gândi în rândul femeilor:

Femeile care se îmbracă provocator doar pentru a imita ca model anumite femei pe care le-au văzut în societate şi pe care le percep ca vedete de succes, cu o viaţă socială şi profesională de invidiat. La nivelul sub-conştientului, imitându-le modul de a se îmbrăca, femeile încearcă să obţină de fapt acelaşi succes ca şi ele pe plan sentimental şi profesional. Deşi felul lor de a se îmbrăca stârneşte pofta bărbaţilor, totuşi ele nu conștientizează acest lucru deloc sau aproape deloc, ba poate sunt chiar femei şi fete cuminţi, care merg şi la biserică. Ele imită doar pentru a căuta fericirea, fără să se gândească că vor fi percepute  de bărbați altfel decât și-ar dori și altfel decât sunt ele în interior. Am văzut fete blânde şi curate îmbrăcate cu fuste scurte şi pantaloni mulaţi doar pentru că aşa e moda, pentru a nu părea ciudate în faţa colegelor şi prietenele din viaţa lor.

Femeile care se îmbracă provocator şi sunt foarte conştiente de puterea lor de a atrage și controla bărbaţii prin seducție. Aceste femei ştiu foarte bine că vor întoarce multe priviri, ştiu că felul lor de a se îmbracă le va ajuta într-o lume condusă în mare parte de bărbaţi. În general aceste femei nu conştientizează efectele păcatul desfrânării şi au o viaţă neglijentă, departe de voia şi poruncile lui Dumnezeu.

Poate generalizarea e cam forţată, poate mai sunt şi alte tipuri de a gândi în rândul femeilor, dar totuşi am vrut să scot în evidenţă că unele femei se îmbracă indecent, deşi îmbrăcămintea este în opoziţie cu starea lor sufletească. Decizia de a se îmbrăca astfel vine ca urmare a presiunii societăţii şi a lumii desfrânate în care trăim. Pe acest fete vreau astăzi să le ajut să înţeleagă cum gândim noi bărbaţii.

Voi fi foarte direct şi voi cita o expresie mult auzită în popor: „bărbaţii sunt porci”. Da, aşa este în multe cazuri, bărbaţii sunt porci, în sensul că sunt mai insensibili ca femeile, mai puţini atenţi la detalii, mai aplecaţi spre desfrânare din fire, mai aprinşi în pofta lor. Vreau să vă povestesc ceva şi apoi voi reveni pentru a detalia felul multor bărbați de a gândi.

Îmi povestea cineva că în Galaţi, acum vreo câţiva ani, s-a difuzat la cinema filmul „Fast and furios” un film cu curse de maşini, cu automobile modificate pentru a arăta cât mai bine şi pentru a dezvolta o putere cât mai mare. După aproape două ore de stat şi privit la ce se întâmpla în acest film, când au ieşit afară din cinematograf, băieţii s-au urcat în maşinile lor şi toţi au plecat de pe loc cu scârţâit de cauciucuri şi gata-gata să intre în cursă cu cei din jur, forjându-şi motoarele la maxim, chiar dacă aveau o simplă Dacia 1310 sau altceva.

Lucrurile se desfășoară după același tipar psihologic atunci când bărbaţii văd pe stradă femei cu sânii parţial dezgoliţi, cu spatele gol, sau femei îmbracate cu pantaloni mulaţi prin care li se accentuează formele fundul. În mintea lor, mulți dintre ei fiind viciați de pornografie, vor vrea să pună mâna, să atingă, să simtă plăcerea atunci când văd o femeie îmbrăcată profocator. În imaginaţia lor se vor derula instantaneu scenarii erotice în care femeia pe care o văd pe stradă va fi "parteneră" într-un act de intimitate.

Ciudat, nu? Poate că femeia care a stârnit pofta bărbatului anonim de pe stradă vroia să transimită alt mesaj decât cel receptat, poate vroia să arate că este frumoasă, tandră, feminină și gingaşă.

Da, aşa se întâmplă mai mereu, femeile se îmbracă provocator pentru a atrage atenţia către persoana lor, iar bărbaţii vor fi atraşi mai mult de trup şi de posibila obţinere a plăcerii sexuale din relaţia cu aceste femei.

E clar că orice gest al nostru transmite un mesaj celor din jur. Felul de a se îmbrăca al femeilor transmite un mesaj foarte direct bărbaţilor, deşi ele poate nu conştientizează asta. Afişându-se cu o bluză care are un decolteu foarte deschis, femeia îi invită subliminal pe bărbaţii pe care-i întâlneşte să-i vadă sânii, chiar dacă acest lucru se întâmplă într-un loc public, chiar dacă bărbaţii îi sunt total străini, chiar dacă ea este căsătorită sau nu, chiar dacă are 40 de ani şi ar trebuie să fie un exemplu pentru tinerele fete.

Dacă prin felul tău de a te îmbrăca îi inviţi pe bărbaţii pe care-i întâlneşti să-ţi vadă trupul dezgolit, de ce te aştepţi ca ei să te aprecieze pentru curaţia sufletului tău? Sau pentru blândeţea şi înţelepciunea ta?

Le pui în evidență trupul? Atunci trupul îl vor aprecia. Te dezgoleşti parţial în faţa lor îmbrăcându-te sumar? Atunci bărbaţii vor vrea să te dezgolească total şi să obţină plăcerea păcatului.

Multe fete tinere suferă din dragoste, fiind părăsite de băieţi chiar din pricina faptului că s-au pus în valoare mai mult trupeşte în fața lor. Băieţii şi-au luat partea şi au plecat.

Ştiu că fetele sunt sensibile, că-şi doresc să fie iubite sincer, apreciate şi alintate tandru dar greşesc nebănuit de mult atunci când îmbrăcămintea pe care o adoptă nu este în acord cu starea lor sufletească şi cu dorinţele lor sincere.

Fetelor, nu vă păcăliţi singure! Îmbrăcându-vă provocator vă afişaţi în faţa bărbaţilor ca o bucată de carne şi nu ca o femeie care urmează modelul suprem al feminităţii, Maica Domnului.

Noi bărbaţii ne aprindem uşor spre desfrânare şi diavolul ştie asta, încercând mereu să ne tragă privirea spre femei care se îmbracă lasciv şi provocator. Mulţi băieţi şi bărbaţi în ziua de astăzi privesc filme porno şi imagini cu femei dezbracăte în reviste şi pe internet şi mintea lor este stricată şi pervertită. Când privesc o fată pe stradă se activează instantaneu în mintea lor scenarii pe care le-au văzut în filme, iar femeia din fața lor devine pentru ei un mijloc de a obţine plăcere imaginară.

Să ştiţi fetelor că între bărbaţi se vorbeşte destul de urât despre femeile care se îmbracă cu decolteuri, haine mulate şi fuste scurte. Sunt tratate ce femei uşoare, pe care uşor le poţi ademeni la pat, femei fără personalitate, care se culcă cu oricine-oricând.

Să nu uitaţi niciodată faptul că pentru bărbați, cele mai atrăgătoare și de dorit femei sunt cele inaccesibile! Cele care se descoperă cu greu, cele care se lasă cucerite cu anevoie. Iar un bărbat care a cucerit o astfel de femeie nu o va lăsa pentru că s-a implicat mult pentru a-i câștiga încrederea.

Fetelor, îmbrăcându-vă provocator îi împingeţi pe bărbaţi în marginea prăpastiei păcatului. Această tensiune sexuală stârnită la vederea trupul femeilor va răbufni în viaţa bărbatului fie prin masturbare, fie prin desfrânare, fie prin adulter, iar în cel mai bun caz bărbaţii se vor detensiona în braţele iubitoare ale soţiei.

Dezgolindu-vă trupul prin îmbrăcăminte veţi fi exemplu negativ pentru femeile din jur, fără a conştientiza acest lucru. Am văzut femei trecute de 45-50 de ani sau chiar mai înaintate în vârstă îmbracate cu pantaloni, cu rochii de adolescente, de parcă ar fi avut 20 de ani. Ba uneori îşi mai arată şi părţi ale trupului, şi asta pentru că au luat exemplu de la fiicele lor, de la colegele lor mai tinere sau de le televizor.

Fetelor vă supăraţi că bărbaţii sunt insensibili şi mereu cu gândul la partea trupească, dar şi voi prin felul vostru de a vă îmbrăca sporiţi per general această atitudine a lor.

Libertinajul sexual promovat astăzi este o consecinţă directă a doi factori care se inter-condiţionează reciproc şi se hrănesc unul pe celălalt: poftirea bărbaţilor şi lascivitatea femeilor.

Am folosit în acest articol de multe ori cuvântul „provocator” care denotă de multe ori în mintea oamenilor de astăzi o atitudine care trebuie afişată. E cool astăzi să fii provocatoare, să-i faci pe bărbaţi să se uite după tine. Dar nu uitaţi că termenul de „provocator” înseamnă să provoci în celălalt poftă sexuală, să-l ispiteşti, să-l inviţi să desfrâneze măcar mental dacă nu prin faptă. Mântuitorul spune clar că bărbatul care a poftit o femeie doar cu gândul a şi săvârşit adulter.

Fetelor nu-i aruncaţi pe bărbaţi în desfrânare prin felul de a vă îmbrăca! Puteţi distruge familii şi suflete! Va veni vremea când veţi da seamă pentru asta. În închieiere vreau să împărtăşesc cu voi câteva vorbe ale Sfântului Apostol Pavel din Întâia Epistola către Timotei, capitolul 2, versetele de la 8 la 11:

„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea.”

Claudiu, administrator site Altarul credinței

Redau mai jos, după cum am spus, articolul meu de pe un blog vechi (să fie vreo 5 ani de atunci)

Dacă piciorul tău smintește, acoperă-l

Vara cu toţii ne plângem de căldură şi invocăm acest motiv pentru a umbla mai dezbrăcaţi. Problema este însă este că se umblă indecent nu numai vara când e cald, ci unele tinere, dar şi unii băieţi, umblă sumar îmbrăcaţi şi iarna, doar ca să îşi etaleze trupurile. Puştoaice din generală până la „doamne” căsătorite deja, umblă pe stradă ca pe podiumul fotomodelelor, îmbrăcate provocator în fuste mini sau colanţi strânşi pe corp şi cu cel mai mare decolteu de pe piaţă. Astfel motivul a devenit pretext.

Hristos acuza pe bărbaţii „pofticioşi” de acelaşi păcat ca şi un notoriu curvar. Dar şi unele femei sunt vinovate fiindcă le oferă priveliştea care îi aprinde spre poftă. Dacă lor se pare, Mântuitorul nu le-a adresat nicio mustrare, să citească mai bine: ” Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt. 18, 6-7). Femeile şi bărbaţii care astfel sau în orice alt chip smintesc, fac un păcat aproape de neiertat.
Creştinelor, prin îmbrăcămintea indecentă smintiţi pe aproapele mai slab de cuget şi intraţi în categoria de păcate enunţată mai sus. Frumuseţea trupului vostru e „proprietatea” lui Dumnezeu şi prin căsătorie, a soţului. Trupul vostru nu e subiect pentru fanteziile curvarilor! Şi să mă iertaţi de ce voi scrie acum: doar vacile sunt alese la târg după mărimea ugerelor, pentru a găsi un soţ bun nu trebuie să vă etalaţi picioarele şi sânii, ci caracterul nobil, frumuseţea sufletului.
Să revenim şi să argumentăm „teoria” combaterii căldurii de vară prin dezgolire.
Căldura nu se combate prin dezgolire ci prin haine subţiri prin care pielea poate să respire. Fustele lungi de in sau de bumbac răcoresc mai mult decât o fustă mini, unde picioarele stau direct în bătaia soarelui. De obicei puştoaicele şi tinerele necăsătorite umblă mai „sexy”, crezând că aşa vor găsi un soţ bun. Dar, deşi par numai ele de vină, nu e aşa. Cea mai mare vină o au mamele neglijente, care nu au grijă să le educe în duhul decent al creştinătăţii şi nu le pedepsesc când le văd că umblă pe stradă îmbrăcate ca nişte prostituate. Le lasă să meargă aşa şi la şcoală, iar apoi se plâng că un anume profesor sau coleg le-a stricat fata. Nu numai că nu le interzic fetelor lor îmbrăcămintea indecentă, ci ele însele fac tot posibilul ca fata lor să fie la modă, apoi se plâng la Dumnezeu că fiica s-a dus cu un golan, că nu o mai ascultă, că nu mai învaţă ci umblă prin discoteci, că băieţii o consideră o uşuratecă…
Tot din acest motiv bărbaţii nu mai vor să se însoare de tineri pentru că şi aşa au acces gratuit la o mulţime de fete, gata să le cedeze. Tinerii de asta se căsătoresc târziu, după ce s-au săturat de sex şi vor un copil care să îi moştenească, dar din cauza păcatelor apare sterilitatea, apar bolile, cancerul…
Creştino, dacă picioarele smintesc acoperă-le cu o fustă mai lungă, că e mai bine să zică lumea că eşti învechită, decât desfrânaţii să curvească cu tine în minţile şi inimile lor. Şi tu păcătuieşti dacă, din cauza ta , un astfel de curvar a privit cu poftă  la formele tale. Dacă ai fi fost îmbrăcată decent, păcatul ar fi fost doar al lui, dar prin dezmăţare, cea mai mare parte din vină o porţi tu. Acoperă-ţi şi sânii, că ei sunt daţi pentru hrana pruncilor pe care femeile de azi nu îi mai doresc, „fiindcă e criză”! Fii o creştină model, nu te lua după gura lumii! Lumea pe toţi îi vorbeşte de rău. Dacă văd o tânără îmbrăcată la modă,  zic că e uşuratecă, dacă văd o adevărată creştină îmbrăcată cuviincios, zic: Uite pocăita!
Un lucru şi mai de plâns e că dragele noastre creştine fac parada modei şi îşi etalează formele şi vin indecent îmbrăcate chiar şi la biserici şi mănăstiri, cu toate că multe din ele ştiu că nu au voie aşa în locurile sfinte. Dragelor creştine, dar şi voi dragi creştini, nu luaţi ca model de comportament actorii sau cântăreţii, fotomodelele şi manechinii, ci pe sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu. Mamelor şi voi taţilor, educaţi-vă copiii în duhul creştinesc şi nu îi lăsaţi în marea învolburată a televiziunii şi internetului, unde desfrânarea e „cheia succesului”. Nu vedeţi că asta vor să facă ateii din creştini, nişte dobitoace înfierbântate, fără credinţă şi moralitate, fără ruşine şi plini de patimi. Astăzi păcatul e modă, păcatul e de ordinea zilei, iar moralitatea e doar un arhaism, căruia nu-i mai ştim semnificaţia.

Monah Hrisostom, articol recuperat de pe blogul Saccsiv.

duminică, 25 iunie 2017

Nu vă "îngrijiți" sau nu vă "îngrijorați"

Predică la Duminica a 3-a după Rusalii
Mt 6,22-33
„22 Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău oafi luminat; 23 dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care se afiă-n tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul! 24 Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. 25 De aceea vă spun: Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? 26 Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult altceva decât ele? Şi cine dintre voi, purtându-şi grija, poate să-i adauge staturii sale un cot 28 Iar de îmbrăcăminte de ce purtaţi grijă? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, 29 dar v-o spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei! 30 Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin-credincioşilor? 31 Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? 32 - deoarece pe toate acestea păgânii le caută -; că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea; 33 ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“.
1.Evanghelia sentinţelor contradictorii?
Pericopa Duminicii a 3-a după Rusalii este luată dintr-o cuvântare a Mântuitorului Hristos, cunoscută sub denumirea de „Predica de pe Munte“, consemnată într-o variantă mai lungă de către Evanghelistul Matei (5—7) şi în rezumat de către Evanghelistul Luca (6, 20—36). E o cuvântare în care Iisus Hristos a definit, mai îndeaproape, noutatea Evangheliei Lui în comparaţie cu învăţătura şi preceptele doctrinare şi de viaţă ale Vechiului Testament.
Textul Evangheliei acestei Duminici nu este unul scurt şi nici unul uşor de interpretat. E frumos, e un „text-poem, operă a unui autor divin, cum îl intitula fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. Dar, pe cât sună de frumos, pe atât sună şi de provocator, cu multe variante de interpretare la diferite versete, cu sentinţe care dau naştere chiar la controverse sau puncte de vedere contradictorii.
Iată câteva dintre ele:
—„Dacă lumina, care se află-n tine, este întuneric, cu cât mai mult întunericul? “ Cum să înţelegem această sentinţă? Ori e lumină, ori e întuneric!? (Mt 6,23)
—„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca“ (Mt 6,25).
—„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“ (Mt 6,33).
Dar cum se vor adăuga nouă? Prin inactivitate? Cine să se îngrijească, de toate acestea, dacă nu noi? Să nu facem această experienţă, pentru că vom rămâne şi flămânzi, şi dezbrăcaţi, şi de oameni dezaprobaţi! Să nu-L ispitim astfel pe Dumnezeu, pentru că nu acest mesaj îl transmite El prin aceste sentinţe. I-a încurajat cineva, vreodată, pe leneşi, pe visători, pe nerealişti? Ce filozofie şi ce învăţătură îşi poate permite, într-o societate, astfel de anomalii?
O societate dinamică nu acceptă inactivitatea şi nerealismul unor precepte, pentru că astfel s-ar autodesfiinţa. Lenea şi inactivitatea nu sunt promovate de nicio societate şi de nicio ideologie. Nu le poate promova nici învăţătura lui Iisus. Iar a mai lua şi ca exemple, pentru justificarea unor astfel de atitudini, păsările cerului, care nu torc, nu seamănă, nu adună în hambare, este, pentru unii, de-a dreptul chiar ridicol. Bisericii şi creştinilor nu trebuie să li se impute astfel de judecăţi!
Sunt convins că, ascultând astfel de sentinţe, din Evanghelie, vă veţi fi pus aceleaşi întrebări şi veţi fi cugetat aceleaşi raţionamente. Veţi fi gândit la fel. Şi să ştiţi că, nici nu aţi greşi, cugetând astfel.
Si totuşi, astfel de sentinţe au fost rostite de Iisus. Au fost si sunt date ca precepte şi principii de viaţă. Iar Iisus nu s-ajucat cu cuvintele Sale. N-a aruncat în viaţă principii derizorii şi nici pe om nu l-a pus în contradicţie cu progresul, cu dinamismul vieţii şi-al gândirii, cu raţiunea logicii. Nu l-a făcut oponentul propriei sale bunăstări. Şi-atunci, cum trebuie, totuşi, să le înţelegem?
2.Încurajarea inactivităţii sau logica unui alt dinamism?
Nu mă voi putea opri la toate sentinţele enunţate mai sus, dar la una aş dori să reflectăm, în mod aparte: „Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca“ (Mt 6,25).
Ne îndeamnă Mântuitorul prin această sentinţă să nu muncim? Să nu fim angajaţi social în viaţa de zi cu zi? Nu! Ci accentul trebuie să cadă aici pe expresia „nu vă îngrijoraţi“ şi nu pe înţelesul să nu ne „îngrijim' de acestea.
„Nu vă îngrijoraţi" înseamnă nu vă pierdeţi speranţa, nu vă preocupaţi de cele materiale, ca şi cum totul ar veni numai prin noi şi de la noi. îngrijiţi-vă de ele, prin muncă şi osteneală, dar nu vă îngrijoraţi pentru ele. Lăsaţi loc şi lui Dumnezeu în dobândirea lor. Mântuitorul completează sentinţa de mai sus spunând: „Căci Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele“ (Mt 6,32). Când spune că ştie, înseamnă că ne are în vedere atunci când ne străduim să le dobândim pe toate cele necesare vieţii. „Ştie" înseamnă: nu trăiţi în panică, în deznădejde, atunci când nu le aveţi cum şi când aţi dori.
Concluzia Lui, în acest sens, depăşeşte orice logică sau argument, care s-ar opune acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu de creatura Sa. Iată ce spune Iisus: „Şi cine dintre voi, purtându-şi grija, poate să-i adauge staturii sale un cot? (Mt 6,27). Deci, dacă nu putem face acest lucru, şi totuşi s-a întâmplat cu noi aceasta atunci când, din mici am devenit mari, dar nu cum am vrut noi, înseamnă că cel ce a putut să adauge staturii noastre „coţi", poate să adauge, când e nevoie, şi la cele ale traiului. Şi numai El ştie şi cât, şi cum, să adauge. Acest lucru, Iisus îl exemplifică, mai departe, prin comparaţia cu florile şi cu păsările. E una dintre comparaţiile fără contraargument, când e vorba de ilustrarea Proniei divine. E plină de atâta tâlc. E comparaţia înţeleasă ca antidot împotriva „îngrijorării".
Iată ce spune Iisus: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Iar de îmbrăcăminte, de ce purtaţi grijă? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar vă spun Eu vouă, că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei“ (Mt 6, 26.28-29). Iar concluzia-semnal este: „Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin-credincioşilor?“ (Mt 6,30).
Comentând aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă: „Pentru ce a făcut Dumnezeu aşa de frumoase florile?“ Şi răspunde: „Pentru ca să-şi arate înţelepciunea Lui şi bogăţia puterii Lui, ca să aflăm de pretutindeni slava Lui, că nu numai cerurile spun slava lui Dumnezeu (Ps 18,1), ci şi pământul. David o arată pe aceasta zicând: ‘Lăudaţi pe Domnul pomii cei roditori, toţi cedrii’ (Ps 148,9). Toate înalţă Creatorului laude: unele prin fructele lor, altele prin măreţia lor, altele prin frumuseţea lor.“
Aşadar, când Mântuitorul a dat acest exemplu, a vrut să spună că aces¬tora, plante şi animale, Dumnezeu le-a pus o anumită rânduială şi, dacă o respectă, nu pier. Unele să-şi ia hrana din pământ, precum florile, copacii, iarba, cerealele, dar ele să şi-o ia; altele să o găsească uşor, precum păsările, dar trebuie să o caute; nu le-o pune nimeni în ciocul lor; altele să o vâneze etc. Dar nici unele dintre acestea nu adună mai mult decât au nevoie. La fel şi omul. Rânduiala în care a fost aşezat, este să lucreze.
Strămoşii noştri, Adam şi Eva, după cădere, au primit porunca, sau rânduiala, să lucreze pământul: „Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat“ (Fac 3,23). Greşeala este atunci când ieşi din rânduiala lui Dumnezeu, fie nelucrând, dar prin înşelăciune, punându-i pe alţii să lucreze pentru tine, fie lucrând dincolo de rânduială, agonisind mai mult de cât ai nevoie.
Aşadar, a ne preocupa şi de cele materiale nu e interzis, ba chiar poruncit. Numai că există o lege a priorităţilor. Şi ea este dată în cuvântul lui Iisus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga“ (Mt 6,33). Expresia adverbială „mai întâi‘, referindu-se la împărăţia lui Dumnezeu, nu exclude preocuparea pentru cele de pe pământ. Dar exclude inversarea lor. Să luăm un exemplu pentru a înţelege mai bine sentinţa: dacă tatăl îi spune copilului său „trebuie mai întâi să-ţi faci lecţiile, şi-apoi să mergi lajoacă“, facerea lecţiilor nu exclude joaca, ci doar o situează într-un plan valoric superior şi de interes imediat celei de a doua. Prin urmare, singura preocupare pentru cele materiale, care nu robeşte, este aceea care lasă loc mai întâi preocupării după izvorul şi Creatorul lor — Dumnezeu. Rezultatul oricărei inversări, între aceste preocupări, este robia. Şi, în robie, nu există nici libertate şi nici satisfacţie.
Observăm, de asemenea, că Mântuitorul nu spune „toate acestea se vor da vouă“, ci „se vor adăuga vouă“. Referindu-se la aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „...a spus că ‘se vor adăuga vouă’, ca să afli că darurile date de Dumnezeu, pe lumea aceasta, sunt nimic în comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea când ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la cele¬lalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum!“
Aş încheia, spunându-vă o întâmplare. Nu ştiu dacă e adevărată sau nu. Am citit-o şi eu undeva, cândva: Se spune că, odată, o furtună năprasnică s-a pornit pe o mare. Un vapor cu mulţi turişti în el era purtat ca o coajă de nucă pe valurile înspumate. Oamenii toţi au intrat în panică, înspăimântaţi de moarte. Numai un copil continua săfie vesel între toţi şi liniştit. In cele din urmă, furtuna se potoleşte. Oamenii de pe vapor îşi vin în fire. Câţiva curioşi îl întreabă pe copil cum de nu s-a temut în vremea primejdiei? „Cum să mă tem?“ răspunse el. „Nu e tatăl meu la cârma vaporului?. Istorioara nu mai necesită nici un comentariu.
Pe marea acestei vieţi, adesea foarte învolburată, de grele încercări, doar atunci nu vom pieri, când vom şti că la cârma corăbiei vieţii noastre este Tatăl, din ceruri!

miercuri, 14 iunie 2017

Din gândirea Sfântului Iustin Popovici


“Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după altaNumele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omuluişi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este “legiune”.
Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard despre viaţă, papalitate, “Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de diferite feluri…
Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii.A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia “infailibilă” domnesc în chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest lucru conduce de la o moarte spirituală la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări “muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo- Biserica sa şi pseudo-creştinismul său fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale Ortodoxe.
Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea “Bisericilor”, despre dialogul dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun).
Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii “unit în trup” cu trupul teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. “Dialogul contemporan al dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (2 Tes. 2, 13), care este unica “dragoste de adevăr” mântuitoare (1 Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul.
Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritorAdevărul, însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos “ţinând adevărul în iubire”, fiindcă doar în acest fel noi trebuie “să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit “împreună cu toţi sfinţii(Efes. 3, 18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El “Carele este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel.
Să nu ne înşelăm. Există şi “un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu “tatălui minciunii”, diavolul, “căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea, un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă “adevărul” lor cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate exista nici un “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca “dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).
Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai “împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din vremea Apostolilor şi până azi. Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor bolnavă şi plăpânda lor moralitate “după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă criza credinţei lor umaniste,precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest adevăr: “fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea, care desigur că sprijină adevărul” (PG 90 c, 1189 A).
Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos, formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că ereziile nu sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales Taina Euharistiei, taina tainelor.
Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristos. Cuminecarea interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi, mai ales, la Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădarea lui Iuda.Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale. Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a Bisericii se bazează “cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe “cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. 1 Cor. 1, 9; 10, 16-17; 2 Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14; Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.
Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu există şi nu pot exista alte “taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi temelia Tainelor şi nu invers. Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara sa şi nici nu le recunoaşte ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul ca acesta nu se întoarce de la “Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un ereticşi, prin urmare, se află în afara posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă “ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14).
Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit. 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l respinge pe “eretic”, ci I-l şi dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă: “să nu primiţi în casa voastră” (2 Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om.
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: “Orice episcop sau preot care se roagă dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea).
Nu este oare limpede acest canon? Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar şi pentru mintea cea mai primitivă. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: “Poruncim ca orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit credinciosul cu cel necredincios?”.
Este limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat următorul adevăr teandric: “Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului… fiind numite Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat aşa este fiindcă prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua Împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Mt. 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor.
Dacă există o astfel de unire cu Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 10, 17)”. (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153). Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe, proclamă către toţi oamenii: “A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.” (Teodor Studitul P.G. c. 1668c). După spusele sale, pâinea ereticilor nu este “trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare, “atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus, împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c.)”.
(Sf. Iustin PopoviciCredinta Ortodoxa si viata in Hristos, Ed. Bunavestire).