duminică, 12 februarie 2017

Predică la parabola fiului risipitor


Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi... (Luca 15, 18-19)

Iubiţi credincioşi,
Sfânta Evanghelie de astăzi, ca şi cea din Duminica trecută, are acelaşi rol important de a ne pregăti cu sufletul şi trupul nostru pentru nevoinţa Sfântului şi Marelui Post. Dacă Evanghelia din Duminica precedentă    ne-a vorbit de păcatul mândriei şi importanţa covârşitoare a smereniei, cea de astăzi ne vorbeşte de păcatul cel urât al desfrânării şi de puterea mântuitoare a pocăinţei.
Mare este înţelepciunea Sfinţilor Părinţi! Întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc. Primul păcat săvârşit de Adam se sălăşluieşte în inima omului şi omoară sufletul, iar al doilea stăpâneşte mintea omului şi omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârşit neamul omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci.
Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot aşa mândria este rudă cu desfrânarea. În majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Aşadar, pentru a fi pregătiţi şi cu sufletul şi cu trupul pentru calea postului, vom vorbi în continuare astăzi despre păcatul desfrânării şi puterea pocăinţei.
Mai întâi să urmărim Sfânta Evanghelie.
„Un om avea doi fii”. Hristos îl numește om pe Dumnezeu, Cel cu adevărat iubitor de oameni, iar doi fii pe cele două cete de oameni: drepții și păcătoșii. Fiul cel mai mic, adică cel mai slab în credință, cere tatălui partea sa de avere. Avuția omului este viața de aici, pe care fiul neascultător a cerut-o să o trăiască după pofta trupului. Păcatul începe cu îngâmfarea: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (Luca 15, 12) – cu alte cuvinte: „Lasă-mă de capul meu! Nu mai am nevoie de voia ta amestecată cu voia mea”. Mai toţi credem că ceea ce zicem noi e mult mai important decât ceea ce ar vrea să ne spună Domnul în raport cu ceea ce făptuim.
„Nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânare”. Aşa şi cu noi: îndată ce îngăduim gândului să se mute de la Dumnezeu spre păcat, cădem, căci cel dintâi pas către păcat este depărtarea gândului de la cele sfinte, de la Dumnezeu.
Aici, cheltuind averea, tânărul „a început să ducă lipsă”, ca unul care nu se teme de Dumnezeu, ci este departe de Acesta, căci „n-au lipsă cei ce se tem de Dânsul” (Psalmi 111,1). Omul care se depărtează de Dumnezeu e ca cel ce se depărtează de izvor și de hrană, se dezbracă de orice bine și simte un gol înlăuntrul său. Plăcerile de odinioară nu îl mai împlinesc, fiindcă adevărata fericire o oferă Hristos. De aceea, lipsit de spijin, sufletul caută să se apropie mai apoi de primul care-i oferă ceva de lucru: unul dintre locuitorii ţării. Iată, textul Scripturii nu zice „unul dintre oamenii ţării aceleia”, semn că nu la om se referă, ci la diavol, deci unul dintre locuitorii ţării l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Aici porcii sunt păcatele. Relaţia gândului omului cu patima, o dată căzut în ţara păcatelor, este una de alipire. Lipsit de o avere duhovnicească, de cele mai multe ori minimă, dăruită de traiul în comun cu Tatăl Ceresc, gândul omului, destrăbălându-se, caută scăpare în orice. Patima caută la rândul său patimă. Iată spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi. Fuga de durere – alt şir. Dar între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă, necontenită. Ele se succed ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere! Cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere.” Etapa aceasta a lipirii de păcat şi a traiului împreună cu porcii este, de obicei, cea mai îndelungată, mai cu seamă la cei care uită că au un tată mereu în aşteptarea lor. Pâinea din casă e înlocuită cu surogate: roşcovele. Roşcovele pe care le mâncau porcii sunt nişte fructe care întâi au un gust dulce şi puţin aromat, iar mai apoi lasă un gust amar, dispărând toată aroma. Aşa şi păcatul, mai ales desfrânarea, nu satură, mai mult umple viaţa de amărăciuni, fie a bărbatului, fie a femeii. Câţi nu sunt la puşcărie pentru o clipă de plăcere, câţi nu sunt în spitale, câte fete nu şi-au pierdut mintea, nu şi-au pierdut cinstea, fecioria, pentru o clipă de plăcere?! Câte nu şi-au distrus complet sănătatea cu avorturile?! Şi pentru ce toate acestea?! Pentru câteva secunde de plăcere. Iată că păcatul nu satură, ci, din contră, lasă un gol mai mare.
Tânărul care dorea să se sature din roșcovele ce le mâncau porcii, deodată își amintește că acasă era bine și că până și angajații o duc mai bine decât el. Etapele Spovedaniei sunt ilustrate acum, cu acest text al Sfintei Evanghelii: fiul cel risipitor
1. „şi-a venit în fire” – conștientizarea stării de păcat
2. şi a zis: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu” – mergerea la duhovnic
3. „şi-i voi zice”. – spovedania propriu-zisă
Ajungînd păzitor de porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!”
Care a fost hrana lui cîtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrînarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mântuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fântâna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, câştigându-i sufletul. De aceea când Apostolii Îl rugau să mănânce, El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi” (Ioan 4, 32). „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mântuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu.
Omul cel desfrânat, de la o vreme, sătul de păcate, părăsit de conştiinţa sa şi îndepărtat de darul lui Dumnezeu în multe cazuri îşi vine în simţiri. Astfel, aducându-şi aminte de copilăria sa nevinovată, de dragostea mamei care l-a crescut cu atâta trudă şi de mila lui Dumnezeu, îşi vine în sine ca desfrânatul din Evanghelie şi îl cuprinde dor de casa părintească. Mustrat tot mai mult de conştiinţă, împins de boli şi înspăimântat de ceasul apropiat al morţii, se scoală din căderea sa, se uită întristat în zare, începe a lăcrima, îi pare rău de faptele sale şi apoi plânge cu amar. Se întoarce astfel către sufletul său, către conştiinţa sa, către Tatăl său, strigând: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce dormi..." (Din Canonul Mare) sau ca Fiul cel risipitor: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi” (Luca 15, 18-19). Am spurcat pământul cu păcatele mele, am cheltuit rău anii mei, sănătatea mea scumpă, tinereţile mele, averea mea; nu Te-am ascultat, am fugit din casa Ta, m-am lipsit de bucuria Bisericii Tale, mi-am întinat trupul meu, patul meu, casa mea; am omorât rodul trupului meu, am smintit o lume cu păcatele mele! Şi acum nu mai pot răbda, sunt flămând, bolile mă doboară, nimeni nu mă mai primeşte, nimeni nu mă vindecă, nimeni nu mă mai cunoaşte...! Primeşte-mă la Tine, Dumnezeul meu! Greşit-am la cer şi înaintea Ta, dar fă-mă măcar ca pe cel mai de jos argat al Tău...!
O, ce rară şi scumpă este pocăinţa celui desfrânat!
„Și, sculându-se, a venit la tatăl sau. Și, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.” O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu! Cât este de negrăită Mila Lui şi cât de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu câtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu mare căinţă şi umilinţă către El şi câtă bucurie se face în cer când un păcătos se întoarce la pocăinţă! Vedem în acest verset că el încă nu făcuse fapte de pocăinţă. Ci numai venindu-şi în sine şi cunoscându-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atâta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. 
„Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”
Slugile sunt Sfinții îngeri, trimiși de Dumnezeu spre ajutor celui ce se pocăiește. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin taina Sfintei Spovedanii curate. Nu zice: „aduceți-i o haină”, ci „haina cea dintâi”, căci este un singur Botez, care se poate înnoi doar prin Taina Spovedaniei. Cine se spovedeşte bine spunând toate păcatele cu căinţă şi cu lacrimi, cu părere de rău, acela îşi reînnoieşte haina botezului. Inelul pe care-l primeşte în mâna lui înseamnă legătura cu Mirele Ceresc și redobândirea Duhului Sfânt, așa cum zice proorocul David: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu Duh stăpânitor mă întărește.”. Încălţămintea din picioare închipuie umblarea pe Calea Domnului şi dreptul de a propovădui ce a făcut Dumnezeu pentru el. Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care s-a răstignit, s-a jertfit pentru noi şi se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie.
"Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. [...] Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat.”
Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de uşor. Este omul conformist, ascultător de porunci dar şi dornic de a extrage foloase din acestea. Este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să primească în aceeaşi măsură. De la el putem învăţa că resentimentul ne face rău, situându‑ne cum nu se cuvine faţă de cel ce a păcătuit. Înţelegerea aproapelui şi îndurarea sunt calităţi ce trebuie să prevaleze în fața egoismelor noastre. Invidia este nefericirea pentru bunurile, calitățile și reușitele celui de lângă noi. Cel invidios este stăpânit de o patimă grea, cu atât mai mult cu cât nu poate să o mărturisească. Alte patimi sunt evidente și nu putem să le ascundem: știm când preacurvim, când ne lăcomim la mâncare sau altele de acest gen. Dar invidia poate lua forme subtile, astfel că ea se ascunde atât de ochii lumii cât și, mai grav, de ochii proprii care își cercetează sinele. Revenind la fiul cel mare din pilda evanghelică, să remarcăm că-și merită, la rândul lui, stigmatul de „risipitor”. Dacă fiul cel mic a cheltuit bani, el a risipit iubire. Fratele său plecat s-a dovedit desfrânat și nesocotit, dar el s-a arătat plin de răutate, invidie, incapabil să iubească și să ierte. Fratele cel mic, reîntors cu pocăință, s-a văzut primit la masa bucuriei; fratele cel mare, deși ascultător și sârguincios, din pricina mâniei și a răutății, şi-a risipit șansa de a participa la ospățul mântuirii. Trebuie să fim atenți să nu pierdem mântuirea și starea duhovnicească dobândită cu atât efort.
Din această pildă mai învățăm că trei sunt stările celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintâi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sârguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: „Cât am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este” (Psalm 118, 97). A doua ceată este a argaţilor, care, căutând plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: „Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire” (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: „Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut” (Psalm 118, 120).
Iubiți credincioși,
Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrâu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe tinerii loviţi de necredinţă şi desfrâu. Ne uităm câţi părinţi şi câte mame vin plângând la mănăstire pentru copiii lor. Toţi spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracţii rele; nu mai vor să înveţe, să meargă la biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit cu copii răi; trăiesc în desfrâu, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrâu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?
Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrînaţi, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plîngînd la noi? Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întâi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrânarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrâului. Cum? Mai întâi să-i ducem la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.
Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu deznădăjduiască nimeni.
Tot în legătură cu păcatul desfrânării, noi românii am împrumutat un obicei păgân. Peste două zile urmează o falsă sărbătoare a iubirii: Valentine’s Day. Ei spun că cinstesc iubirea și ocrotitorul ei, Sfântul Valentin. Legenda acestui obicei spune că în timpul împăratului păgân Claudius, a  fost interzisă căsătoria pentru soldați, pe motivul că soldații cu familii nu dau randament  în lupte, adevăratul motiv fiind a-i face pe creștini să păcătuiască, trăind în desfrânare, dar Sfântul ierarh Valentin a continuat să căsătorească tinerii creștini, motiv pentru care a fost ucis.  Nimic rău în istoria de față, însă de la taina căsătoriei până la duhul desfânării insuflat de această serbare, este cale lungă. Mai mult, Sfântul Valentin este sărbătorit în calendar pe 30 iulie, 14 februarie fiind o sărbătoare păgână care i s-a atribuit acest ocrotitor creștin. Nimeni nu e împotriva iubirii, dar a căuta prilej de desfânare nu înseamnă dragoste. Sfinţii Părinţi sunt împotriva iubirii amestecate cu păcatul desfrânării. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Este un fel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inimă curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Ori, “Ce altceva este Ziua Sfântului Valentin decât un îndemn la desfrâu?”, spunea Părintele Arsenie Boca. Pe 14 Februarie tinerii își dau cadouri, fac tot felul de lucruri spurcate și numesc aceasta iubire. Indiferent că e vorba de Valentine’s Day sau Dragobete pe 24 Februarie, dacă iubirea este pătată de desfânare este mare păcat. Celui care iubește cu adevărat nu îi trebuie o zi specială ca să o dovedească. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 18-20).
În final, consider că îndemnul Ieromonahului Savatie (Baştovoi) e unul de mare povaţă. Acesta ne înduplecă, astfel: „Nu trebuie să primim şoaptele demonice ale desfrâului dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum şi el a urât desfrânarea noastră. Desfrâul a început să fie acoperit şi justificat cu numele lui Valentin, mucenicul creştin, iar aceasta-i cu adevărat un lucru demonic. Actuala sărbătoare „nu poate fi numită creştinească” şi dragostea de astăzi „nu mai este percepută ca fiind un sentiment romantic, gingaş, afectuos, jetfelnic, ci mai ales se rezumă la priviri, vorbe, gesturi seducătoare spre păcat”.
Revenind la Evanghelia de astăzi, această întoarcere spre Dumnezeu se poate face într-un ceas, într-o zi, dar Biserica ne-a rânduit şapte săptămâni de post şi pocăinţă. Fiecare zi din Postul Mare este o treaptă ce ne urcă tot mai sus şi ne uneşte cu Hristos. La începutul postului ne asemănăm cu Adam cel izgonit din rai şi cu fiul cel desfrânat; iar pe măsură ce ne apropiem de Sfintele Paşti, suntem ca nişte fii întorşi la casa părintească, asemănându-ne astfel cu Adam cel răscumpărat şi cu fiul cel aflat de tatăl său. Iar Duminica Floriilor este ziua când intrăm cu Domnul în Ierusalim cu bucurie mare şi cinăm cu El din viţelul cel îngrăşat, adică primim Sfânta împărtăşanie. Căci numai cine rupe legătura cu tot păcatul, se spovedeşte şi posteşte, numai acela este vrednic să intre cu Hristos în Noul Ierusalim şi să guste din cina Lui.
Să venim la El prin post, să-L îmblânzim prin rugăciuni, spovedanii, metanii, lacrimi. Să cădem la picioarele Lui şi să zicem: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta..., iar El ca un Părinte bun ne va primi, va rupe zapisul păcatelor noastre, va şterge lacrimile noastre, va vindeca bolile noastre, va întări nădejdea noastră, ne va îmbrăca în haină albă şi va pune inel de aur în mâna noastră, ca semn al împăcării, va intra cu noi în Biserica Sa, ne va hrăni cu Trupul Său şi se va bucura negrăit cu tot cerul şi pământul, pentru că morţi am fost şi am înviat, pierduţi eram şi am fost aflaţi. Amin.

Predică antologie din predicile părintelui Cleopa , pr. Constantin Necula, Ierod. Visarion Iugulescu, Pr. Savatie Bastovoi și alții, alcătuită de monah Hrisostom, mănăstirea Nașterea Maicii Domnului, comuna Alexandru Vlahuta, județul Vaslui.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu