luni, 20 februarie 2017

Adevărul privind profețiile Sfântului Nil Athonitul, Izvorâtorul de Mir

Nu neagă nimeni Sfințenia acestui cuvios, însă forma în care apar aceste profeții e fără temei ortodox, așa cum autorul acestui eseu explică spre sfârșit. Se știe din istoria Bisericii, că mulți au împrăștiat cuvinte și idei proprii, atribuite unui sfânt pentru a avea greutate. Trăim vremuri "apocaliptice", însă toate aceste păcate au existat dintotdeauna, dar nu așa de evident.  Momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos va veni să judece lumea nu îl știe nimeni. Pe creștini nu trebuie să îi intereseze de semnele vremurilor din urmă, ci cum să trăiască astăzi, fără să își piardă mântuirea.
Nici un sfânt care a avut sau are harul profeţiei nu a vorbit despre date exacte, despre sfârşit, pentru că sfinţii nu seamănă niciodată groază, nu ameninţă şi nu spun ceea ce numai Dumnezeu cunoaşte.
Ceea ce trebuie să simtă neîncetat creştinul credincios este că sfârşitul este aproape, că existenţa noastră în această viaţă trecătoare şi că ceea ce trebuie să ne preocupe este întâlnirea cu Tatăl nostru cel Ceresc, nu ce se va întâmpla cu lumea. Dacă murim mâine, ce folosește să știm când va fi sfârșitul lumii? Trebuie să ne pregătim zilnic pentru momentul morții și al întâlnirii cu Hristos.  Aceasta este eshatologia ortodoxă, una mântuitoare şi binefăcătoare.

Povestea.
Sfântul Nil (+ 1651) a fost un far luminos de sfințenie care a luptat cu vitejie în ascetism pe Sfântul Munte Athos. După moarte de la el a țâșnit o cantitate abundentă de mir care i-au adeverit sfințenia și curăția.

Între anii 1813 și 1819, un anumit monah pe nume Teofan, de asemenea cunoscut și ca „Deținutul”, a fost tulburat de un demon din cauza multelor sale păcate și de asemenea a suferit de hernie. În disperarea cauzată de starea sa, a plănuit să plece din Sfântul Munte până într-o zi când Sf. Nil i s-a arătat. Sf. Nil i-a arătat o colibă părăsită și l-a însărcinat să se stabilească acolo, promițându-i să se îngrijească de nevoile sale trupești. Teofan  a ascultat, deși nu știa că acesta a fost Sf. Nil – doar mai târziu sfântul s-a destăinuit pe sine.

Sf. Nil i s-a arătat de mai multe ori, l-a vindecat și l-a învățat despre războiul duhovnicesc. Curățat de patimi și păcate prin propria luptă ascetică, a primit poruncă de la Sf. Nil să primească Schima Mare și să poarte numele Ekhmalotos (Deținutul) ca semn că este acum prizonierul Sf. Nil pentru faptul că l-a vindecat de posesiunea demonică și de viciu.

Sf. Nil i-a zis monahului Ekhmalotos că vrea să fie făcut un drum spre peștera sa, astfel încât monahii să meargă acolo să se roage. El de asemenea a vrut să fie oficiată Liturghia în biserica din peșteră pe care el însuși a construit-o.

Când Părinții au auzit asta, au vrut să construiască o biserică în cinstea Sf. Nil. În timp ce săpau pe locul viitorului așezământ au dat de mormântul sfântului. De la moaștele sale a ieșit o mireasmă inefabilă. Acest fapt a avut loc pe 7 mai 1815.

Apoi monahii i-au informat pe Părinții de la Marea Lavră despre descoperirea lor. Ei au venit și au dus moaștele la Lavră, lăsând doar o porțiune din falca sfântului la peșteră pentru a fi cinstită de cei care au venit acolo.

La cererea unor monahi din Kafsokalivia, monahul Ekhmalotos a scris despre aparițiile sfântului, iar mai târziu Sf. Nil i-a zis să-i noteze cuvintele în întregime. Deoarece avea foarte puțină știință de carte i-a dictat istoria și profețiile unui ieromonah, Gherasim din Constantinopol, care a scris-o cuvânt cu cuvânt.

Sfântul a povățuit că cei care caută refugiu pe Sfântul Munte nu trebuie niciodată să se descurajeze și să nu-și piardă nădejdea în protecția Maicii Domnului. Monahii nu trebuie să abandoneze Athosul până în ziua în care icoana Iveron a Maicii Domnului va pleca, ci să rămână acolo în pocăință, tăcere, smerenie, ascultare și, în special, castitate , nădăjduind mereu că se vor mântui.

Mulți bătrâni sfinți au văzut în monahul Ekhmalotos un simbol al monahismului vremurilor de pe urmă.

Cronica completă a învățăturilor și profețiilor Sf. Nil date monahului Teofan între anii 1813 și 1819 umple o carte de șase sute de pagini, disponibilă în greacă și rusă. Pe pagina 611 a acestui text, citim că a fost un monah pe nume Iacov de la mănăstirea Iveron care a copiat întregul text și l-a publicat în 1906. Textul include profeții despre invadarea Sfântului Munte în timpul Revoluției Grecești, Revoluția din 1821 însăși, sfârșitul monahismului în Sfântului Munte și ispitele monahilor vremurilor de pe urmă.

Adevărul. De câțiva ani a avut loc o cantitate abundentă de postări peste tot în lumea cibernetică, inclusiv a materialului publicat în mai multe limbi, a așa-zisei „Profeția Sfântului Nil”, care pretinde să prezică diferite semne ale vremurilor de pe urmă și a venirii Antihristului, lucruri ce ar fi început în secolul 20 (anume în 1992). Această „profeție” este doar un pasaj din cronica scrierilor și profețiilor Sf. Nil dată monahului Teofan, menționată mai sus. Discernământul propriu ne obligă să ne întrebăm, totuși, cât de demne de încredere și sigure sunt aceste profeții dintr-o perspectivă ortodoxă?

Răspunsul simplu este acesta: așa-zisele „profeții ale Sf. Nil” nu sunt deloc demne de încredere. Monahul Teofan pare să fi căzut în înșelare, probabil după minunea găsirii sfintelor moaște a Sf. Nil pe 7 mai 1815.

În 2002, a fost publicată în Grecia o carte cu titlul „Căderea și sfârșitul Muntelui Athos a fost profețită de Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir”. Această carte a fost scrisă de monahul Maximos Varvaris și publicată de sfânta mănăstire Paraklitos care se află în orașul Oropos din prefectura Attica, unde sunt Celulele Sfinte ale Sfântului Nil de la Muntele Athos. Această carte, cu titlul ei provocator și însemnătatea ei mare pentru Muntele Athos a cauzat o examinare mai atentă a acestor așa-numite „profeții”. O carte întitulată „Profeții ne dezvăluie”, a fost publicată de Poimenikos Avlos de pe Muntele Athos în 2010 și a fost scrisă de monahul athonit Avraam de la Kalyva Schimbării la față a Mântuitorului din Provata. În această carte, el oferă informații despre ceea ce e cunoscut ca profețiile Sfântului Nil, urmând o examinare a textului pe care l-a publicat în prima ediție. Citim:

În prima ediție a acestui eseu am citat din textul menționat anterior ca o profeție a Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir. Dar apoi a căzut în mâinile noastre cartea intitulată Profețiile Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir. O retipărire a acestor „profeții” în timp și în multe variații a fost transmisă, din păcate, de zeloți lipsiți de spirit critic, bibliotecilor anumitor mănăstiri. Un studiu al textului confirmă că acesta e o blasfemie împotriva Sfântului Nil, ce a fost transmisă de un monah demonizat care a scris-o. Fiți atenți la ce el scrie, că după o sută șapte zeci de ani de la moartea Sfântului, Sf. Nil i se arată „în altă formă”, ca și cum i-ar fi recunoscut forma adevărată, după fusese mort atât de mulți ani, iar după ce, spune el, a fost vindecat de posedarea demonică, el [sfântul] i-a dictat așa-numitele „profeții”. Dar fiindcă era complet analfabet, el i-a spus să i le spună altui ieromonah care să le scrie. Și toate aceste texte, ce au avut nevoie de o carte groasă în care să fie fixate, el le-a reținut și le-a dictat acelui ieromonah.

Dintre aceste texte, unul conține învățături fără sens, care sunt peiorative și defăimătoare la adresa Părinților athoniți, cu generalizări, iar în ultima retipărire făcută de un binecunoscut monah, care este un zelot și un schismatic, acesta identifică aceste pseudo-profeții a ultimelor zile cu starea părinților de azi din Muntele Athos, care se luptă în lupta cea bună a credinței rugându-se pentru întreaga lume; și el însuși a profețit că Antihristul s-a născut și se va dezvălui în 2012!

Din păcate, el are același spirit care a inspirat scrierea așa-numitor „profeții”, atribuite Sf. Nil.

Și pentru a face mai clară înșelăciunea, spunem următoarele:
Nici un sfânt, în istoria Bisericii, n-a apărut după adormirea sa pentru a dicta cuiva care este încă în această lume niște texte profetice. Profețiile sunt date doar de Dumnezeu unor persoane sfinte care trăiesc în lume pentru a le dezvălui contemporanilor care sunt în Biserică și a descoperi evenimente viitoare generațiilor viitoare pentru a contribui la conștientizarea educațională și la pregătirea credincioșilor pentru întâmplările viitoare.

Deci, după umila noastră opinie acolo nu sunt profeții ale Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, ci este un text fals al cuiva care a fost înșelat și din acest motiv distribuirea sa trebuie să înceteze, deoarece derutează credincioșii și în același timp trebuie să-l repunem în drepturi pe Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir, care este iubit și admirat de toți părinții athoniți. Solicităm ca părinții de la mănăstirile care au copii a acestui fals, să le scoată din bibliotecile lor și să le distrugă. Aceeași opinie este împărtășită de alți părinți athoniți.

Noi n-am luat acest text care este citat ca profeție a Sf. Nil din cartea menționată mai sus, dar el a fost înregistrat la mănăstirea Stavrovouniou din Cipru și ar putea proveni de la altcineva și este atribuit Sf. Nil.

De altfel, după cum se știe bine aici în Muntele Athos, când în vremurile mai vechi rușii s-au interesat de aceste „profeții ale Sfântului Nil” pentru a le traduce, Sfânta Comunitate a Muntelui  Athos n-a permis ca ele să le fie date considerându-le nevalabile [aceasta s-a întâmplat în 1912].

Decizia Sfintei Comunități a Muntelui Athos din 1912 de a nu permite traducerea acestor „profeții” și opinia ei că acestea sunt învățături nelegitime și înșelătoare, este răspunsul dat tuturor celor care le scot în evidență pentru a-și promova ideologiile.

Sursa:http://www.johnsanidopoulos.com/2012/05/truth-about-prophecies-of-saint-nilus.html

traducere de Cristian Bogatu

duminică, 19 februarie 2017

Despre post

În timpurile noastre ultramoderne, stăpânite de civilizaţia consumaristă, de viteze cosmice şi tehnici informaţionale, sufletele noastre se zbuciumă, fiind însetate după pacea şi liniştea unei vieţi simple şi naturale. Căutăm să potolim însetarea noastră duhovnicească prin diferite metode, străine culturii şi tradiţiei noastre: meditaţii orientale, yoga, ştiinţe oculte, ghicitul, horoscopul, numeroase secte neocreştine şi orientale, dar uităm de hrana spirituală, care ne este oferită de două mii de ani continuu de Mama creştinilor dreptcredincioşi – Biserica Ortodoxă.
Iisus Hristos a întemeiat Biserica spre mântuirea neamului omenesc până în veac şi una din lucrările de mântuire ale Bisericii Ortodoxe este tămăduirea bolilor trupeşti şi sufleteşti. De fapt, Biserica continuă lucrarea tămăduitoarea a Mântuitorului, Care prin numeroase vindecări minunate a dorit să ne demonstreze că propovăduirea Cuvântului divin tămăduieşte, iar credinţa cea adevărată face minuni. De aceea, din totdeauna Biserica Ortodoxă a îmbinat propovăduirea Evangheliei cu practicarea poruncilor divine prin milostenie, rugăciune, pocăinţă şi, nu în ultimul rând, post. Din nefericire, în zilele noastre, postul a devenit un exponat istoric, o cale părăsită, un leac de mult uitat. Şi asemenea unui călător rătăcit în pustiul sălbatic, care, pentru a ajunge la destinaţie, apelează la ajutorul unei hărţi, aşa şi noi, călătorii prin pustiul unei lumi moderne, lipsite de dragoste şi Dumnezeu, trebuie să apelăm la tradiţia bisericească pentru a găsi calea îngustă şi anevoioasă, dar „care duce la viaţă” (Matei 7, 14), la limanul luminos şi liniştit. Această cale este nevoinţa şi postul.

Cineva poate să spună: Vorbeşte despre post?! E un lucru arhicunoscut, nimic nou. Am încercat să postesc, dar nu m-a folosit, deci nu merită atenţie şi efort!
Nu te-a folosit?!. Aceasta s-a întâmplat pentru că nu ai postit cu adevărat – ai rămas la încercarea de a posti, dar nu ai reuşit s-o faci!

Dar cum să postim cu adevărat – e o întrebare de căpătâi, pusă de mulţi creştini preoţilor de astăzi. Dacă vrei să afli un răspuns clar, mai întâi caută să înţelegi ce este postul şi care este rostul lui. După mărturisirea Sfântului Vasile cel Mare, postul este prima şi cea mai veche poruncă dată omului de însuşi Dumnezeu: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 16-17). Şi prin această poruncă a postului, Dumnezeu nu a urmărit interzicerea cunoaşterii sau a ştiinţei, ci a dorit să pună la încercare ascultarea protopărinţilor noştri. Pentru că numai un copil ascultător este capabil să înveţe de la părinţii lui ştiinţa binelui şi răului. Aşadar, dacă această poruncă avea să fie păzită, omul şi astăzi se afla în rai. De aceea, mulţi dintre Sfinţii Părinţi recomandă să punem începutul pocăinţei prin post şi rugăciune.

Dar ce este postul şi cine îl practica în vechime? La această întrebare, Cuviosul Cleopa Ilie, de la mănăstirea Neamţ, răspunde următoarele: „Prin cuvântul post noi înţelegem o înfrânare de la toate mâncărurile – iar în caz de boală, numai de la unele – precum şi de la toate băuturile, de la toate lucrurile lumeşti, de la toate dorinţele rele, pentru ca să poată face creştinul rugăciunea lui mai cu uşurinţă […], pentru ca să omoare poftele trupeşti şi să câştige harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci un mijloc de mântuire. Dar în acelaşi timp, este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu” (Arhimandrit Cleopa Ilie, Cuvinte despre post, în colecţia Mari duhovnici români despre post, Editura EIKON, Cluj, 2004, p.46-47). Dar să nu creadă cineva că postul cere omorârea trupului. Doamne fireşte, nu suntem omorâtori de trup, ci luptători cu patimile. Sfântul Apostol Pavel explică că nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânilor acestui veac, care sunt duhuri necurate. Deci, să nu exagerăm, pentru că cele peste măsură sunt de la cel rău. Osteneala postului fără sfatul şi îndrumarea duhovnicului este primejdioasă şi păgubitoare. Cei care limitează postul numai la mâncăruri sunt asemenea celor care încearcă să meargă într-un picior şi, până la urmă, uşor se poticnesc şi cad. Nu postim numai de bucate, ci ne ferim, cât ne stă în putinţă, de păcate, căutând, în acelaşi timp, prietenia faptelor bune. Trebuie să înţelegem clar că scopul postului nu constă numai în deosebirea mâncărurilor de post de cele dulci, ci în pregătirea trupului şi sufletului omenesc pentru venirea oaspetelui ceresc – Sfântul Duh. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi pe sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrăpire şi lăcomie; picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţele străine […] Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”. Aşadar, postim cu toată firea umană: cu trupul, cu mintea şi cu inima, nevoindu-ne după puterile noastre şi după sfatul duhovnicului. Pentru că, numai astfel, postul este cu adevărat folositor, curăţător de patimi, păstrător al sănătăţii trupeşti şi grabnic ajutător în lucrarea cea bună. Din această cauză, postul era recomandat şi practicat din vechime. Iisus, fiul lui Sirah, sfătuieşte: „Nu fi nesăţios în nici o desfătare, şi nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile multe va fi durere şi nesaţul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va spori viaţa”. Iar Sfânta Scriptură ne dă multe exemple de post:

* 1. Proorocul Moise a postit de două ori câte patruzeci de zile şi a primit tablele Legii (Ieşire 34, 28; Deut. 9, 9, 18).
* 2. Proorocul Ilie a postit, şi el, patruzeci de zile, primind puterea de la Dumnezeu de a aduce seceta sau ploaia (III Regi 19, 8).
* 3. Proorocul Daniil a postit trei săptămâni şi a scăpat din groapa cu lei nevătămat (Daniil 9, 3; 10, 3).
* 4. Regele David a postit pe tot parcursul vieţii sale după ce a greşit în faţa lui Dumnezeu (II Regi 1, 11-12; Ps. 68, 12; 108, 23).
* 5. Proorocul Ioil învaţă şi îndeamnă la post poporul evreu pentru pocăinţă şi iertarea păcatelor (Ioil 1, 14; 2, 11-12).
* 6. Prin post ninivitenii au scăpat de pieire, de asemenea şi proorocul Iona a scăpat prin post din pântecele balenei (Iona 2; 3, 5-10).
* 7. Ezdra şi Neemia au postit (I Ezdra 10, 6; Neemia 1, 4). Estera, de asemenea, a postit (Estera 4,16).
* 8. Ana proorociţa petrecea în post şi rugăciune (Luca 2, 37).
* 9. Sfântul Ioan Botezătorul şi ucenicii săi pururea petreceau în post şi rugăciune (Marcu 2, 18; Luca 5, 33).
* 10. Postul de patruzeci de zile l-a practicat şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care astfel ne-a arătat în ce fel să biruim cele trei ispite ale lumii: pofta trupească, iubirea de sine şi pofta lumească (dorinţa de a stăpâni şi a poseda multe bunuri trecătoare) (Matei 4, 2-11).
* 11. Ucenicii şi Apostolii Mântuitorului, urmând învăţăturii Lui, au postit şi s-au rugat (II Corinteni 6, 5; 11, 27).
* 12. Corneliu sutaşul, fiind încă păgân, postea (Fapte 10, 30).
* 13. Credincioşii din Biserica Antiohiei posteau (Fapte 13, 2).
* 14. Exemplul postului au arătat Apostolii Pavel şi Varnava (Fapte 14, 23).

Chiar şi în multe religii păgâne şi necreştine practica postului era cunoscută, fiind răspândită pe tot globul pământesc. Şi medicii de astăzi, pentru tratarea multor boli, recomandă pacienţilor săi să practice post (dietă) şi abţinerea de la deprinderile vicioase (patimi). Aşadar, practica postului este veche, necesară şi mântuitoare. Sfântul Vasile cel Mare, din proprie experienţă ne învaţă: „Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă duhurile, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrânarea, inspiră modestia, dă curaj în război şi învaţă a iubi pacea… Postul dă aripi rugăciunii, pentru a înălţa în sus şi a pătrunde până la ceruri. Postul este sprijinul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor”.

Având încredinţarea Sfintei Scripturi şi exemplul Sfinţilor Părinţi, să căutăm a ne apropia cu toată firea noastă de această cale binecuvântată a postului ca să ajungem nevătămaţi şi curaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este nici întristare, nici durere şi nici suspin, ci numai pacea şi bucuria plină de lumina dragostei nesfârşite.

Felurile postului

Pentru a posti cu folos şi corect, trebuie să cunoaştem felurile postului şi specificul lor aparte. Astfel, postul, după asprime, se împarte în patru feluri:

* a) Ajunarea desăvârşită sau postul negru, când ne abţinem de la orice fel mâncare şi băutură, cel puţin o zi întreagă. Acest fel de post se practică, de obicei, în perioada Triodului ( în prima şi ultima săptămână din Postul Mare), dar şi în ziua Înălţării Sfintei Cruci, ziua tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul şi în celelalte zile de post, după sfatul duhovnicului.
* b) Postul aspru sau uscat, când ajunăm până spre seară şi atunci gustăm din mâncăruri uscate: pâine, fructe, puţină apă, seminţe şi altele. Se practică în Postul Mare, în ajun de Crăciun, în postul Adormirii Maicii Domnului, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, ziua tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul şi în celelalte zile de post, cu binecuvântarea duhovnicului.
* c) Postul obişnuit sau comun, când ne înfrânăm de mâncările de dulce (carne, peşte, produse lactate, ouă, grăsimi, vin şi alte băuturi alcoolice, inclusiv bere). Se practică, mai ales, în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în postul Naşterii Domnului, în ajunul Bobotezei şi în celelalte zile de post.
* d) Postul uşor (dezlegarea); în anumite sărbători din posturile mari, ca Bunavestire, Floriile, Intrarea în Biserică şi alte sărbători, dedicate Sfinţilor şi evenimentelor bisericeşti mari, care coincid cu zilele de post, este rânduită dezlegarea la vin, peşte, icre şi untdelemn.

Respectarea postului este obligatorie, cu excepţia celor bolnavi, femeilor însărcinate sau care alăptează. Încă din perioada apostolică, Canonul 69 apostolic impune, pentru cler şi credincioşi, obligaţia Postului Paştelui de 40 de zile, precum şi a postului în zi de miercuri şi vineri, în fiecare săptămână. Dacă nu se respectă acest canon, clericii să fie depuşi, iar laicii să fie excluşi de la împărtăşanie. Nerespectarea postului este un păcat, pentru că încalcă porunca a doua a Bisericii Ortodoxe şi ne opreşte de la bucuria împărtăşaniei cu Sfintele Taine. De aceea, trebuie să cunoaştem şi să respectăm, după putinţă, toate posturile de peste an:

* 1) Între posturile de peste an se numără şi posturile de câte o zi:
* a) Miercurea (când arhiereii au ţinut sfat să-L omoare pe Iisus) şi Vinerea (în amintirea Patimilor Domnului) şi pentru cei mai râvnitori – luni, dedicată puterilor cereşti (îngerilor), care nu este obligatorie.
* b) Ajunul Bobotezei – ca pregătire pentru Botezul Domnului şi pentru gustarea din Agheasma Mare.
* c) Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul – ca să nu uităm că beţia şi desfrânarea au dus la tăierea capului ultimului prooroc al Vechiului Testament.
* d) Înălţarea Sfintei Cruci – ca să ne amintim, din nou, de patimile Domnului şi de importanţa lor pentru mântuirea sufletelor noastre.

* 2) Posturile de mai multe zile sunt:
* a) Postul Sfinţilor Apostoli, care începe în lunea a doua după Rusalii (Pogorârea Sfântului Duh) şi ţine până la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în amintirea vieţii şi morţii martirice ale celor mai mari învăţători ai Evangheliei.
* b) Postul Adormirii Maicii Domnului, care începe de la 1 august (calendar bisericesc) şi durează două săptămâni, în amintirea şi pentru cinstirea deosebită a Preacuratei Fecioare Maria, Maica Domnului. După asprime este egal cu Postul mare.
* c) Postul Crăciunului (Naşterea Domnului), ţine 40 de zile, de la 15 noiembrie până la 24 decembrie (calendar bisericesc). Ne aminteşte de postul patriarhilor şi proorocilor din Vechiul Testament, care au aşteptat venirea Mântuitorului după făgăduinţa dată lor de Dumnezeu; de postul lui Moise, care a postit 40 de zile înainte de primirea legii celor zece porunci (Ieşire 34, 28) şi de postul lui Ilie proorocul, tot de 40 de zile, primind puterea de la Dumnezeu de a aduce seceta sau ploaia (III Regi 19, 8).
* d) Postul Mare – Postul Paştilor, are durata de şapte săptămâni ( începe luni după duminica Izgonirii din Rai şi se termină cu Învierea Domnului). El ne aminteşte de postul Mântuitorului de 40 de zile în pustiu, Care a biruim cele trei ispite ale lumii: pofta trupească, iubirea de sine şi pofta lumească (dorinţa de a stăpâni şi a poseda multe bunuri trecătoare) (Matei 4, 2-11). Acest post este cel mai important şi are cel mai aspru caracter. Pentru creştini e timp de pocăinţă, de rugăciune, de frecventare mai deasă a bisericii şi de pregătire pentru sărbătoarea învierii (Catehism Creştin Ortodox, Bucureşti, 1990, p.167-169).

Postul Mare – vechimea şi importanţa lui

Perioada Postului Mare este cea mai luminoasă trăire a creştinului pe parcursul anului bisericesc. În această perioadă, noi ne pregătim şi, pe măsura râvnei, ne învrednicim să participăm la ospăţul divin – Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Grigorie Teologul considera Postul Mare o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, pentru a învia cu Hristos şi întru Hristos. Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Postim şi ne luptăm cu ispitele împreună cu Hristos, pătimim şi murim păcatelor, urmând pe Hristos, şi ieşim, împreună cu el, din mormânt, biruind asupra răului şi a morţii. Fără de moarte, nu există înviere şi tot astfel, fără de post şi pocăinţă, nu avem parte de mântuire. Fiind foarte important, exemplul Mântuitorului de a posti era urmat, cu mare râvnă, încă de primii creştini. La început, practica postului era variată şi se deosebea de la o regiune la alta, însă, toţi creştinii ţineau cu stricteţe trei zile de post aspru înainte de Învierea Domnului. Biserica Siriană, încă din secolul al III-lea, practica postul din Săptămâna Patimilor. Peste un secol, acest post pascal de 6 zile s-a extins la 40 de zile şi s-a răspândit în toată lumea creştină, în amintirea celor 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu. Structura Triodului (slujbele bisericeşti din perioada Postului Mare, care se deosebesc de restul slujbelor pe parcursul anului) s-a format treptat, ajungând la forma actuală în secolul al XIV-lea (Preot, Prof., Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 307). Astfel, practica Postului Mare are o vechime de 1700 ani, iar rânduiala slujbelor bisericeşti, care se găseşte în Triodul actual, este mai puţin veche, dar aceasta, nicidecum, nu scade din valoarea şi importanţa lor.

Treptele Postului Mare – structura şi semnificaţia

În primul rând, trebuie de menţionat că Postul Mare se deosebeşte de celelalte posturi de mai multe zile prin aceea că el depinde de ciclul Pascal, care în fiecare an este diferit, astfel că Postul Mare nu are o dată calendaristică fixă la care se începe. Data Paştelui se fixează după o regulă stabilită de Sinodul I Ecumenic de la Niceea (din anul 325): Paştele este sărbătorit în prima duminică după prima lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară (21 martie). În caz de coincidenţă cu cel iudaic, Paştele creştin se amână pe duminica viitoare. De regulă, Paştele Ortodox poate să cadă între 4 aprilie şi 8 mai. Data precisă a Paştelui în anul curent sau în anii următori le puteţi găsi în calendarele bisericeşti ortodoxe. De această dată depinde şi începutul Postului Mare care durează şapte săptămâni.

O altă deosebire se referă la rânduiala slujbelor religioase oficiate în biserică. Începând cu Duminica Fariseului şi a Vameşului, slujbele bisericeşti se fac după o rânduială specială, cuprinsă în Triod, şi au un caracter specific acestei perioade. Slujbele sunt mai lungi, până seara târziu (cum, de exemplu, se întâmplă în prima săptămâna a postului, când slujba Pavecerniţei este legată de Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Cretanul sau cu Acatistul de vineri seara din săptămâna a V-ea a postului), au un caracter de pocăinţă şi sunt însoţite de multe metanii, mai ales, rugăciunea Sfântului Efrem, care se rosteşte la finele tuturor slujbelor zilnice, începând din lunea Săptămânii I şi până miercurea Săptămânii Patimilor.

Săvârşirea Sfintei Liturghii este, şi ea, deosebită de cea săvârşită în restul anului. Numai în Postul Mare, în zilele de miercuri şi vineri se oficiază în toate bisericile ortodoxe Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care încununează slujba Vecerniei. Tipicul bisericesc prevede săvârşirea acestei Liturghii în timpul serii, dar pentru slăbiciunile credincioşilor de astăzi şi pentru a-i da un caracter mai festiv, Biserica Ortodoxă a dispus oficierea ei în timpul dimineţii. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, aşa de familiară nouă, care se oficiază duminica pe parcursul anului, în timpul Triodului, se face sâmbătă, iar Liturghia Sfântului Vasile cel Mare – duminică (Ieromonahul Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, tradus de diac. Ioan Ică jr, Editura Deisis, Ediţia a II-a, Sibiu, 2003, p. 212-215).

Adevăratul post

„Cum să ținem adevăratul POST?” este o întrebare care ar trebui să frământe pe orice creștin evlavios și dornic de desăvârșire și de aceea ne-am gândit să aducem în atenția cititorilor capitolul 58 al Proorocului Isaia din Vechiul Testament. Biserica Ortodoxă în învățătura sa apostolică predă armonia și comuniunea ca elemente duhovnicești care țin pe fii săi în Unitatea Duhului. Știm conform Scripturii că Însuși Domnul Iisus Hristos a postit 40 de zile, Moise deasemenea ca să se învrednicească de primirea Legii a postit 40 de zile, cei trei tineri și mulți alții au postit și de aceea Biserica a rânduit un timp anume când fii săi să postească în comuniune desăvârșită, ca o luptă a unui întreg asupra păcatului și împotriva diavolului - „Potrivnicul vostru, diavolul, care umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita, ......" (I Petru 5, 7-9).
Această postire de obște este și o exorcizare a mediului înconjurător căci ea este făcută într-un duh și într-o simțire căci "Acest soi de draci, nu iese decat cu post si rugaciune". (Matei 17, 21).
Noi, fiecare în parte, trebuie să înțelegem că împreună cu Hristos - Capul, formăm un Trup - Biserica și tot ceea intreprindem în viață este în primul rând pentru noi înșine, pentru cei ce au fost înainte de noi și pentru cei ce vor veni după noi și iată faptele noastre atârnă cu mare greutate pentru întreaga existență a omenirii.
Uneori suntem acuzați că postim laolaltă cu toții, de unii oameni mai puțini la minte dar noi nu ne supărăm și cu „încăpățânare” ținem să fim permanent în comuniune și părtășie după înțelesul cel bun al învățăturii Bisericii noastre. Și iată ce ne învață în duh profetic proorocul Isaia despre adevăratul post:
Strigă puternic şi nu te opri!; ca pe o trâmbiţă înalţă-ţi glasul a, şi spune-i poporului Meu păcatele lui şi casei lui Iacob fărădelegile sale!
Ei Mă caută zi de zi şi doresc să-Mi ştie căile, ca un popor care a săvârşit dreptate şi judecata Dumnezeului său n'a părăsit-o; ei cer acum de la Mine judecată dreaptă şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: „De ce-am postit noi, dacă Tu n'ai văzut? de ce ne-am umilit noi sufletele, dacă Tu n'ai ştiut?...“ b.
Nu: în zilele voastre de post vă faceţi voile voastre şi-i pişcaţi c pe cei ce sunt în puterea voastră. Dacă postiţi pentru certuri şi judecăţi şi-l bateţi cu pumnii pe cel obidit, de ce-Mi aduceţi Mie postul, aşa cum o faceţi astăzi, ca vocea voastră să se audă strigând?
Nu postul acesta l-am ales Eu, nici o astfel de zi în care omul să-şi necăjească sufletul; chiar dacă-ţi vei îndoi gâtul ca un cârlig şi chiar dacă ai pune sub tine sac şi cenuşă, nici chiar aşa nu puteţi pretinde că postul vostru e primit. d
Nu un astfel de post am ales Eu, zice Domnul!
Ci tu dezleagă orice legătură a nedreptăţii, dezleagă nodurile cu silnicie înnodate, lasă-i liberi pe cei striviţi în legături şi rupe toate înscrisurile cu socoteli nedrepte.
Frânge pâinea pentru cel flămând şi adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l şi nu-i trece cu vederea pe cei de un neam cu tine. Atunci lumina ta se va deschide ca o dimineaţă şi sănătatea ta curând va răsări şi dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava lui Dumnezeu te va înconjura.
Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi, şi'n timp ce tu încă grăieşti, El va zice: „Iată, Eu sunt aici“.
Dacă tu te lepezi de ceea ce te ţine legat şi de mâna ta cea hrăpăreaţă şi de cuvântul cârtitor, dacă din inimă îi vei da pâine celui flămând şi dacă vei mulţumi sufletul necăjit, atunci lumina ta va străluci în întuneric şi întunericul tău va fi precum amiaza; şi Dumnezeul tău va fi cu tine pururea, iar tu te vei sătura după cum îţi pofteşte sufletul şi oasele tale se vor îngrăşa şi vor fi ca o grădină bine adăpată şi ca un izvor a cărui apă nu scade; şi oasele tale ca iarba vor odrăsli şi se vor îngrăşa şi neamurile neamurilor vor moşteni. Şi vechile tale dărâmături se vor zidi şi temeliile vor dura de-a lungul tuturor generaţiilor; tu te vei numi dregător al celor stricate şi cărările ferite pe mijloc ţi le vei face umblate.
Dacă-ţi vei da piciorul înapoi de pe zilele odihnei e aşa ca'n ziua cea sfântă să nu faci ce-ţi place ţie, şi dacă zilele odihnei le vei numi „desfătare“, „sfinte“ Dumnezeului tău;
Dacă piciorul nu ţi-l vei mişca la lucru şi nici din gura ta nu vei grăi cuvânt cu mânie, atunci vei nădăjdui în Domnul şi El te va ridica la bunătăţile pământului şi te va hrăni cu moştenirea lui Iacob, părintele tău; căci gura Domnului a grăit acestea.
Note:
a - Vocea profetului e, prin excelenţă, publică, puternică şi fermă; prin ea vorbeşte autoritatea lui Dumnezeu.
b - Profetul denunţă falsitatea postului formal, făcut la adăpostul unei conştiinţe ipocrite.
c - hyponýsso (folosit numai aici în V. T.) = „a pişca“ (a face înţepături uşoare). Aici nu e vorba de păcatele mari sau mijlocii, sesizabile, ci de cele mărunte şi dese, care trec aproape neobservate, cum sunt „înţepăturile“ uşor răutăcioase, direct sau indirect, la adresa altora; acumulate în timp şi înregistrate în subconştient, ele deteriorează relaţiile dintre oameni.
d - Sf. Ioan Casian: Dumnezeu nu vede postul ca fiind bun prin natura lui, ci prin lucrările lui cele bune; altfel, el devine chiar dăunător, după cuvântul Domnului: „... dacă ei vor posti, Eu nu le voi auzi rugăciunile“
e - În sensul: Dacă te vei feri să le spurci (să le profanezi).
Profetul Isaia cap. 58, 1-14 -Vechiul Testament - Biblia diortosită de IPS Bartolomeu Anania

sâmbătă, 18 februarie 2017

Zeitgeist - un film ateist antihristic

Documentarele “Zeitgeist. The Movie” (2007) şi “Zeitgeist: Addendum” (2008) au stârnit o mare furtună şi controversă în lume, căci ele  prezintă un atac la adresa formelor de organizare politică, socială şi  financiară ale lumii de astăzi, lansat în numele unei dezvoltări  naturale a umanului, lipsite de restricţii, în solidaritate cu mediul  înconjurător. “Zeitgeist. The Movie”, mai poartă şi subtitlul  de “What does Christianity, 911 and The Federal Reserve all have în  common?”, punând sub semnul întrebării fundamentele creştinismului,  negând originalitatea şi istoricitatea lui Iisus Hristos.

Cele trei părţi principale ale filmului “Zeitgeist. The Movie” tratează pe rând problema creştinismului, a atacurilor de la 11  septembrie şi a sistemului financiar ce guvernează azi SUA şi întreaga  lume. În acest articol, vom analiza doar partea ce vizează creştinismul.  Ca sursă de informare am folosit fragmente dintr-o lucrare a dnei Lect.  Dr. Alină Pătru, la care au fost adăugate observaţii proprii.

Principalele idei false din Zeitgeist

Regizorul acestui film, Peter Joseph, afirmă că Soarele a fost  venerat din cele mai vechi timpuri şi, împreună cu celelalte corpuri  cereşti, a fost în foarte multe culturi obiectul personificării şi al  mitizării cu scop religios. Un exemplu de zeu solar este Horus, din  mitologia egipteană, despre care aflam din film că ar fi fost zeul solar  al Egiptului în jurul anilor 3000 î.Hr. Personalitatea sa este descrisă  în amănunt: “Horus s-a născut în 25 decembrie din fecioară  Isis-Meri. Naşterea lui a fost însoţită de apariţia unei stele în  răsărit, pe care au urmat-o trei regi, dorind să îl adore pe salvatorul  nou-născut. La vârsta de 12 ani, Horus a fost un dascăl prodigios, la 30  de ani a fost botezat de Anup şi apoi şi-a început activitatea publică.  El umbla însoţit de 12 discipoli, săvârşind minuni, vindecând bolnavi  şi mergând pe apă. Horus e cunoscut sub multe nume, cum ar fi Adevărul,  Lumina, Fiul uns al lui Dumnezeu, bunul Pastor, Mielul lui Dumnezeu şi  multe altele. După ce a fost trădat de Tifon, Horus a fost crucificat,  îngropat pentru trei zile şi apoi a înviat”.

În schema lui Horus sunt apoi încadrate multe alte zeităţi, fiecare  preluând unele din caracteristicile acestuia. Sunt descrişi pe scurt  Attis din Frigia, Krisna din India, Dionisos din Grecia şi Mithra din  Persia. Apoi sunt pur şi simplu enumeraţi alţi 40 de asemenea “mesia  solari”, printre care şi un anumit “Xamolxis din Tracia”, sau  “Învăţătorul divin al lui Platon” sau “Monarhul universal al sibilelor”.  În final e prezentat “cel mai recent dintre ei”, Iisus Hristos, şi  anume prin notarea aceloraşi trăsături care au fost evidenţiate şi în  cazul personalităţii lui Horus.

Caracterul Iisus e privit ca “un hibrid literar şi astrologic”, “un  plagiat al zeului solar egiptean Horus”. Şi alte istorisiri biblice,  precum cele legate de potop sau de Moise, legiuitorul, sunt văzute la  rândul lor a fi forme de plagiat. Biblia este “un hibrid astro-teologic  şi literar, la fel ca şi aproape toate miturile religioase dinaintea  ei”. Lipsa mărturiilor istorice despre Iisus Hristos îi conduc pe  autorii filmului la concluzia că acesta nici nu ar fi existat. “Realitatea  este ca Iisus era zeitatea solară a sectei gnostice creştine, şi, la  fel ca toţi ceilalţi zei păgâni, era o figură mitică. Stăpânirea  politica a încercat să îl istoricizeze pe Iisus, pentru a obţine mai  uşor controlul social”, se afirmă în documentar. Această stare de  fapt a început odată cu decretele lui Constantin cel Mare şi a continuat  cu politica Vaticanului, până în ziua de astăzi.

Cât de reale sunt cele afirmate în documentar? Să le luăm pe rând şi  vom observa că toate sunt nişte minciuni ordinare.

1) Sursele acestor informaţii  sunt obscure şi nerelevante.

Dacă ne uităm la sursele informaţiilor prezentate în documentar, vom  observa că acestea se bazează pe istoric obscuri, nerecunoscuţi în  comunitatea ştiinţifică. Frapează faptul că în lista nu apare nici un  istoric al religiilor consacrat (ca de exemplu marele nostru Mircea  Eliade). Să fim serioşi: cine a auzit de Gerald Massey, Edward  Carpenter, Thomas Doane, Manly P. Hall sau S. Acharya? Nici dracu’.  Primii patru dintre ei au activat la finalul secolului al XIX-lea şi  începutul secolului al XX-lea. Lucrările citate ale acestora au fost  publicate în primele decenii ale secolului al XX-lea. Nu e de mirare că  ele au ecou abia acum? Iar ultimul, S. Acharya, a scos în 1999 o carte  senzaţională “The Christ Conspiracy” (1999), care are o  credibilitate academică zero!

2) Descrierea personalităţii lui Horus se fundamentează pe textele lui  Gerald Massey (1828-1907). Paralelismul propus de acesta între  Horus şi Iisus este amendat chiar în populară enciclopedie Wikipedia. În  articolul dedicat lui Massey se poate citi: “Opera sa, care  schiţează comparaţii între religia iudeo-creştină şi cea egipteană, este  desconsiderată pe scară largă în domeniul egiptologiei moderne şi nu  este menţionată în Enciclopedia Oxford a Egiptului Antic sau în alte  lucrări moderne de egiptologie.”

Totuşi, Massey nu a fost un egiptolog calificat şi opera să nu a fost  niciodată recunoscută în domeniul egiptologiei, iar ideile sale au fost  văzute ca teorii extremiste cărora le lipsea suportul critic. Massey a  fost de asemenea teozof, teoriile lui susţinând de multe ori concepte şi  idei teozofice. Iar teozofia e doctrina inventată de celebra Madame  Blavatsky (citiţi mai multe aici Madame  Blavatsky, mare ocultistă sau doar o spioană?, în  care există un ghiveci de hinduism, buddhism şi spiritism conţinând  toate temele subculturii, întotdeauna seducătoare pentru toţi cei care  sunt gata să creadă orice, numai să fie contrariul a ceea ce li s-a spus  la şcoală. Dacă mai spunem că Gerald Massey a fost şi francmason, cred  că ne putem da seama de “credibilitatea” sa.

3) Principalele minciuni din documentarul “Zeitgeist: The Movie”:

a) Horus ar fi fost născut dintr-o virgină, ca şi Iisus. Afirmaţia  e o prostie enormă. Legenda naşterii lui Horus e următoarea: Horus s-a  născut din Isis care s-a autofecundat cu un falus de aur. Asta pentru ca  Osiris (soţul ei, care de altfel îi era şi frate) fusese omorât de Seth  şi nu i s-a mai putut găsi “instrumentul” printre cele 14 bucăţi în  care fusese tăiat.

b) Horus ar fi fost botezat de către…”Anup Botezătorul”. E  incredibil cât de departe se poate ajunge cu imaginaţia omenească. Nu  există nicio sursă credibilă care să arate că ar fi existat vreun “Anup  Botezătorul”.

c) Horus ar fi mers pe apă şi ar fi vindecat persoane. O  altă minciună imensă. Într-adevăr, Horus a săvârşit unele minuni, dar  nu a mers pe apă sau ar fi înviat morţii. Nici n-a scos demonii din  oameni.

d) Horus ar fi avut 12 discipoli. Ce mai contează  încă o minciună în plus, lângă atâtea altele? Nu există nicăieri nicio  referinţă serioasă cum că Horus ar fi avut 12 discipoli.

e) Horus ar fi fost crucificat! Incredibil…asta e  cea mai mare minciună din toate timpurile. Nu scrie absolut nicăieri  acest lucru.

f) Horus ar fi înviat. Regizorul Peter Joseph face  confuzie cu Osiris, căci el este singurul zeu egiptean care a înviat  (dar ce mai contează încă o prostie în plus?). La o examinare mai atentă  a poveştii învierii lui Osiris, cu cea a lui Iisus, vom observa că  existe diferenţe majore. Osiris nu a înviat propriu-zis, ci a condus în  regatul morţilor. Aşa cum scria teologul Roland de Vaux: “Ce  înseamnă că Osiris a înviat? Pur şi simplu că, având ajutorul lui Isis,  el a fost capabil să ducă o viaţă dincolo de mormânt, ca o replică  perfectă a existenţei pe Pământ. Dar el nu va ajunge niciodată în rândul  celor vii, ci va domni peste cei morţi. Acest zeu care a înviat este în  realitate un zeu-mumie”. Nu, această mumie nu putea fi o sursă de  inspiraţie pentru învierea lui Hristos. Este o mare greşeală de a  echivala viziunea egipteană a vieţii după moarte cu doctrina biblică a  învierii. Pentru a obţine imortalitatea, pentru egipteni trebuiau  îndeplinite trei condiţii: (1) corpul mort trebuia să fie mumificat, (2)  trupului trebuie să i se ofere zilnic pâine şi bere şi (3) puterile  magice trebuie îngropate împreună cu el. Şi, în acest caz, nu corpul ar  fi înviat din morţi, ci elementele personalităţii sale – Ba şi Ka – ar  fi fost aduse la viaţă. Aşadar, orice încercare de comparaţie între  învierea la egipteni şi învierea creştină este absurdă.

În loc de concluzie

Se vede aşadar că nu este vorba de împrumuturi, ci de proiecţii cu  sens invers: asupra lui Horus sunt proiectate caracteristici preluate de  la Iisus Hristos. Gerald Massey, ca şi regizorul Peter Joseph, îl  lecturează pe Horus în cheie hristică, introducând în caracterul lui  multe elemente de provenienţa biblică, pentru că ulterior să acuze  creştinismul că l-ar fi plagiat pe Horus. Pe viitor, sper că voi reveni  cu alte materiale care demonstrează cât de fals este mitul precum că  creştinismul ar fi o copie a zeităţilor egiptene.

Articol preluat în întregime de aici.

marți, 14 februarie 2017

Valentine's day - articol de Ieromonah Petru Pruteanu

Sub masca cinstirii unui sfânt legendar din sec. III, care chipurile binecuvânta pe ascuns căsătoriile tinerilor, în fiecare an, la 14 februarie, îndrăgostiţii din întreaga lume cad pradă manipulării comerciale a perverşilor lumii acesteia, care nu ştiu ce „sărbători” să mai inventeze pentru a câştiga din tot ce se poate (flori, restaurante, hoteluri, călătorii, diverse cadouri, concerte, cluburi de noapte, reclame etc.). În fiecare lună trebuie să existe câte o „sărbătoare” pentru a câştiga cât mai mulţi bani şi, dacă e posibil, din nimic, pentru că „scopul scuză mijloacele”. Astfel, la trecerea dintre octombrie şi noiembrie avem Halloween, în decembrie un Crăciun tot mai păgân (care e ţinut o lună întreagă), la 1 ianuarie – Anul Nou, pe 8 martie – „ziua femeilor”, în aprilie – un Paşti tot mai păgân, în mai – sărbătoarea florilor (mai ales în unele ţări), iar vara şi până prin septembrie e sezon estival (cu cântece de genul: „la mare / la soare / fetiţele sunt goale…”). Rămâne o lacună financiară pentru luna februarie, dar situaţia e salvată de „ziua îndrăgostiţilor” pe 14 februarie (+ „ziua armatei” la ruşi, pe 23 februarie şi "Dragobete" la români, pe 24 februarie). Prin urmare, distracţia şi banii se rulează anul împrejur, pe prostia naivilor. Iar dacă „sărbătorile” au şi o conotaţie religioasă, numărul naivilor şi ignoranţilor e şi mai mare… 

Trecând peste legenda vieţii „Sfântului Valentin”, care nu este confirmată istoric, constatăm că, de fapt, avem de-a face cu o sărbătoare păgână, numită la vechii romani „Lupercalia”, închinată zeului fertilităţii Lupercus. Încă de atunci, la jumătatea lunii februarie, romanii aduceau jertfe acestui zeu, mulţumindu-i pentru fertilitatea pământului, dar şi a oamenilor şi animalelor.

Abia prin sec. XIV, în Anglia, sărbătoarea demult uitată a vechilor romani este resuscitată într-o haină pseudo-creştină şi e legată de pomenirea Sf. Valentin. Cel mai mult au contribuit la aceasta scriitorii englezi Geoffrey Chaucer şi John Gower. Ca istoria să fie credibilă, se mai spune că „sărbătoarea” a fost instituită încă în anul 498 chiar de către Biserica Romană, dar documentele istorice nu confirmă o astfel hotărâre a Bisericii. Mai mult decât atât, în cadrul reformei calendaristice din 1969, Biserica Romano-Catolică a exclus pomenirea Sf. Valentin din data de 14 februarie, pe motiv că nu există nici o informaţie veridică despre viaţa acestui sfânt şi felul în care acest nume a ajuns în calendar, lăsând pe 14 februarie doar pomenirea Sfinţilor Chiril şi Metodiu, apostolii slavilor.

Cei mai renumiţi sfinţi cu numele „Valentin” în Biserică sunt: Sfântul Mucenic Valentin din Durostorum (28 aprilie 228); Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin, episcop de Terni-Italia (30 iulie 273, în timpul împăratului Aurelian) şi Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin, preot din Roma (6 iulie 269, în timpul împăratului Claudiu). La aceştia se mai adaugă câţiva sfinţi ruşi din sec. XX, dar un Sfânt Valentin în rangul de episcop, care să fi fost martirizat pe 14 februarie 269, aşa cum spune legenda, nu există nici în calendarul roman, nici în cel ortodox.

Pe de altă parte, chiar dacă am admite tot ce se spune la moment despre „Sf. Valentin”, el oricum nu aproba concubinajul şi desfrâul pe care-l vedem acum în rândul tinerilor. Deci, dragi tineri, dacă vă iubiţi cu adevărat, căsătoriţi-vă şi asumaţi-vă întreaga răspundere pentru aceasta, dar nu trăiţi în desfrânare şi în „relaţii de probă”. Nu căutaţi să faceţi nunţi după moda timpului, îmbogăţindu-i pe alţii cu nunta voastră, ci înregistraţi-vă căsătoria şi cununaţi-vă în Biserică, căutând să plăceți lui Dumnezeu, nu oamenilor. Chiar şi vechii romani, deşi erau păgâni, cinstindu-l pe Lupercus, puneau un mare accent pe fertilitate şi se bucurau de aceasta, pe când societatea modernă promovează „sexul fără urmări”, adică fără copii. Dar, până la urmă, tocmai fugind de urmările fireşti ale relaţiilor sexuale, adică naşterea de copii, şi căutând doar plăcerea trupească de moment, asupra celor mai mulţi se răsfrâng urmări foarte grave în planul sănătăţii trupeşti şi sufleteşti. Şi toate acestea nu sunt propriu-zis pedepse de la Dumnezeu, ci rezultatul înţelegerii debordante a dragostei…

Articol preluat de pe site-ul părintelui Petru Pruteanu, autorul acestui articol.

duminică, 12 februarie 2017

Predică la parabola fiului risipitor


Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi... (Luca 15, 18-19)

Iubiţi credincioşi,
Sfânta Evanghelie de astăzi, ca şi cea din Duminica trecută, are acelaşi rol important de a ne pregăti cu sufletul şi trupul nostru pentru nevoinţa Sfântului şi Marelui Post. Dacă Evanghelia din Duminica precedentă    ne-a vorbit de păcatul mândriei şi importanţa covârşitoare a smereniei, cea de astăzi ne vorbeşte de păcatul cel urât al desfrânării şi de puterea mântuitoare a pocăinţei.
Mare este înţelepciunea Sfinţilor Părinţi! Întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc. Primul păcat săvârşit de Adam se sălăşluieşte în inima omului şi omoară sufletul, iar al doilea stăpâneşte mintea omului şi omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârşit neamul omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci.
Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot aşa mândria este rudă cu desfrânarea. În majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Aşadar, pentru a fi pregătiţi şi cu sufletul şi cu trupul pentru calea postului, vom vorbi în continuare astăzi despre păcatul desfrânării şi puterea pocăinţei.
Mai întâi să urmărim Sfânta Evanghelie.
„Un om avea doi fii”. Hristos îl numește om pe Dumnezeu, Cel cu adevărat iubitor de oameni, iar doi fii pe cele două cete de oameni: drepții și păcătoșii. Fiul cel mai mic, adică cel mai slab în credință, cere tatălui partea sa de avere. Avuția omului este viața de aici, pe care fiul neascultător a cerut-o să o trăiască după pofta trupului. Păcatul începe cu îngâmfarea: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (Luca 15, 12) – cu alte cuvinte: „Lasă-mă de capul meu! Nu mai am nevoie de voia ta amestecată cu voia mea”. Mai toţi credem că ceea ce zicem noi e mult mai important decât ceea ce ar vrea să ne spună Domnul în raport cu ceea ce făptuim.
„Nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânare”. Aşa şi cu noi: îndată ce îngăduim gândului să se mute de la Dumnezeu spre păcat, cădem, căci cel dintâi pas către păcat este depărtarea gândului de la cele sfinte, de la Dumnezeu.
Aici, cheltuind averea, tânărul „a început să ducă lipsă”, ca unul care nu se teme de Dumnezeu, ci este departe de Acesta, căci „n-au lipsă cei ce se tem de Dânsul” (Psalmi 111,1). Omul care se depărtează de Dumnezeu e ca cel ce se depărtează de izvor și de hrană, se dezbracă de orice bine și simte un gol înlăuntrul său. Plăcerile de odinioară nu îl mai împlinesc, fiindcă adevărata fericire o oferă Hristos. De aceea, lipsit de spijin, sufletul caută să se apropie mai apoi de primul care-i oferă ceva de lucru: unul dintre locuitorii ţării. Iată, textul Scripturii nu zice „unul dintre oamenii ţării aceleia”, semn că nu la om se referă, ci la diavol, deci unul dintre locuitorii ţării l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Aici porcii sunt păcatele. Relaţia gândului omului cu patima, o dată căzut în ţara păcatelor, este una de alipire. Lipsit de o avere duhovnicească, de cele mai multe ori minimă, dăruită de traiul în comun cu Tatăl Ceresc, gândul omului, destrăbălându-se, caută scăpare în orice. Patima caută la rândul său patimă. Iată spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi. Fuga de durere – alt şir. Dar între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă, necontenită. Ele se succed ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere! Cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere.” Etapa aceasta a lipirii de păcat şi a traiului împreună cu porcii este, de obicei, cea mai îndelungată, mai cu seamă la cei care uită că au un tată mereu în aşteptarea lor. Pâinea din casă e înlocuită cu surogate: roşcovele. Roşcovele pe care le mâncau porcii sunt nişte fructe care întâi au un gust dulce şi puţin aromat, iar mai apoi lasă un gust amar, dispărând toată aroma. Aşa şi păcatul, mai ales desfrânarea, nu satură, mai mult umple viaţa de amărăciuni, fie a bărbatului, fie a femeii. Câţi nu sunt la puşcărie pentru o clipă de plăcere, câţi nu sunt în spitale, câte fete nu şi-au pierdut mintea, nu şi-au pierdut cinstea, fecioria, pentru o clipă de plăcere?! Câte nu şi-au distrus complet sănătatea cu avorturile?! Şi pentru ce toate acestea?! Pentru câteva secunde de plăcere. Iată că păcatul nu satură, ci, din contră, lasă un gol mai mare.
Tânărul care dorea să se sature din roșcovele ce le mâncau porcii, deodată își amintește că acasă era bine și că până și angajații o duc mai bine decât el. Etapele Spovedaniei sunt ilustrate acum, cu acest text al Sfintei Evanghelii: fiul cel risipitor
1. „şi-a venit în fire” – conștientizarea stării de păcat
2. şi a zis: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu” – mergerea la duhovnic
3. „şi-i voi zice”. – spovedania propriu-zisă
Ajungînd păzitor de porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!”
Care a fost hrana lui cîtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrînarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mântuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fântâna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, câştigându-i sufletul. De aceea când Apostolii Îl rugau să mănânce, El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi” (Ioan 4, 32). „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mântuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu.
Omul cel desfrânat, de la o vreme, sătul de păcate, părăsit de conştiinţa sa şi îndepărtat de darul lui Dumnezeu în multe cazuri îşi vine în simţiri. Astfel, aducându-şi aminte de copilăria sa nevinovată, de dragostea mamei care l-a crescut cu atâta trudă şi de mila lui Dumnezeu, îşi vine în sine ca desfrânatul din Evanghelie şi îl cuprinde dor de casa părintească. Mustrat tot mai mult de conştiinţă, împins de boli şi înspăimântat de ceasul apropiat al morţii, se scoală din căderea sa, se uită întristat în zare, începe a lăcrima, îi pare rău de faptele sale şi apoi plânge cu amar. Se întoarce astfel către sufletul său, către conştiinţa sa, către Tatăl său, strigând: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce dormi..." (Din Canonul Mare) sau ca Fiul cel risipitor: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi” (Luca 15, 18-19). Am spurcat pământul cu păcatele mele, am cheltuit rău anii mei, sănătatea mea scumpă, tinereţile mele, averea mea; nu Te-am ascultat, am fugit din casa Ta, m-am lipsit de bucuria Bisericii Tale, mi-am întinat trupul meu, patul meu, casa mea; am omorât rodul trupului meu, am smintit o lume cu păcatele mele! Şi acum nu mai pot răbda, sunt flămând, bolile mă doboară, nimeni nu mă mai primeşte, nimeni nu mă vindecă, nimeni nu mă mai cunoaşte...! Primeşte-mă la Tine, Dumnezeul meu! Greşit-am la cer şi înaintea Ta, dar fă-mă măcar ca pe cel mai de jos argat al Tău...!
O, ce rară şi scumpă este pocăinţa celui desfrânat!
„Și, sculându-se, a venit la tatăl sau. Și, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.” O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu! Cât este de negrăită Mila Lui şi cât de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu câtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu mare căinţă şi umilinţă către El şi câtă bucurie se face în cer când un păcătos se întoarce la pocăinţă! Vedem în acest verset că el încă nu făcuse fapte de pocăinţă. Ci numai venindu-şi în sine şi cunoscându-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atâta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. 
„Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”
Slugile sunt Sfinții îngeri, trimiși de Dumnezeu spre ajutor celui ce se pocăiește. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin taina Sfintei Spovedanii curate. Nu zice: „aduceți-i o haină”, ci „haina cea dintâi”, căci este un singur Botez, care se poate înnoi doar prin Taina Spovedaniei. Cine se spovedeşte bine spunând toate păcatele cu căinţă şi cu lacrimi, cu părere de rău, acela îşi reînnoieşte haina botezului. Inelul pe care-l primeşte în mâna lui înseamnă legătura cu Mirele Ceresc și redobândirea Duhului Sfânt, așa cum zice proorocul David: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu Duh stăpânitor mă întărește.”. Încălţămintea din picioare închipuie umblarea pe Calea Domnului şi dreptul de a propovădui ce a făcut Dumnezeu pentru el. Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care s-a răstignit, s-a jertfit pentru noi şi se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie.
"Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. [...] Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat.”
Cine este fratele fiului rătăcitor? Este un personaj important al acestei pilde, trecut cu vederea destul de uşor. Este omul conformist, ascultător de porunci dar şi dornic de a extrage foloase din acestea. Este prototipul individului orgolios, care oferă cu condiţia să primească în aceeaşi măsură. De la el putem învăţa că resentimentul ne face rău, situându‑ne cum nu se cuvine faţă de cel ce a păcătuit. Înţelegerea aproapelui şi îndurarea sunt calităţi ce trebuie să prevaleze în fața egoismelor noastre. Invidia este nefericirea pentru bunurile, calitățile și reușitele celui de lângă noi. Cel invidios este stăpânit de o patimă grea, cu atât mai mult cu cât nu poate să o mărturisească. Alte patimi sunt evidente și nu putem să le ascundem: știm când preacurvim, când ne lăcomim la mâncare sau altele de acest gen. Dar invidia poate lua forme subtile, astfel că ea se ascunde atât de ochii lumii cât și, mai grav, de ochii proprii care își cercetează sinele. Revenind la fiul cel mare din pilda evanghelică, să remarcăm că-și merită, la rândul lui, stigmatul de „risipitor”. Dacă fiul cel mic a cheltuit bani, el a risipit iubire. Fratele său plecat s-a dovedit desfrânat și nesocotit, dar el s-a arătat plin de răutate, invidie, incapabil să iubească și să ierte. Fratele cel mic, reîntors cu pocăință, s-a văzut primit la masa bucuriei; fratele cel mare, deși ascultător și sârguincios, din pricina mâniei și a răutății, şi-a risipit șansa de a participa la ospățul mântuirii. Trebuie să fim atenți să nu pierdem mântuirea și starea duhovnicească dobândită cu atât efort.
Din această pildă mai învățăm că trei sunt stările celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintâi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sârguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: „Cât am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este” (Psalm 118, 97). A doua ceată este a argaţilor, care, căutând plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: „Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire” (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: „Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut” (Psalm 118, 120).
Iubiți credincioși,
Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrâu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe tinerii loviţi de necredinţă şi desfrâu. Ne uităm câţi părinţi şi câte mame vin plângând la mănăstire pentru copiii lor. Toţi spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracţii rele; nu mai vor să înveţe, să meargă la biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit cu copii răi; trăiesc în desfrâu, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrâu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?
Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrînaţi, ca cel din Sfînta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plîngînd la noi? Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întâi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrânarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrâului. Cum? Mai întâi să-i ducem la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.
Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu deznădăjduiască nimeni.
Tot în legătură cu păcatul desfrânării, noi românii am împrumutat un obicei păgân. Peste două zile urmează o falsă sărbătoare a iubirii: Valentine’s Day. Ei spun că cinstesc iubirea și ocrotitorul ei, Sfântul Valentin. Legenda acestui obicei spune că în timpul împăratului păgân Claudius, a  fost interzisă căsătoria pentru soldați, pe motivul că soldații cu familii nu dau randament  în lupte, adevăratul motiv fiind a-i face pe creștini să păcătuiască, trăind în desfrânare, dar Sfântul ierarh Valentin a continuat să căsătorească tinerii creștini, motiv pentru care a fost ucis.  Nimic rău în istoria de față, însă de la taina căsătoriei până la duhul desfânării insuflat de această serbare, este cale lungă. Mai mult, Sfântul Valentin este sărbătorit în calendar pe 30 iulie, 14 februarie fiind o sărbătoare păgână care i s-a atribuit acest ocrotitor creștin. Nimeni nu e împotriva iubirii, dar a căuta prilej de desfânare nu înseamnă dragoste. Sfinţii Părinţi sunt împotriva iubirii amestecate cu păcatul desfrânării. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Este un fel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inimă curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Ori, “Ce altceva este Ziua Sfântului Valentin decât un îndemn la desfrâu?”, spunea Părintele Arsenie Boca. Pe 14 Februarie tinerii își dau cadouri, fac tot felul de lucruri spurcate și numesc aceasta iubire. Indiferent că e vorba de Valentine’s Day sau Dragobete pe 24 Februarie, dacă iubirea este pătată de desfânare este mare păcat. Celui care iubește cu adevărat nu îi trebuie o zi specială ca să o dovedească. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 18-20).
În final, consider că îndemnul Ieromonahului Savatie (Baştovoi) e unul de mare povaţă. Acesta ne înduplecă, astfel: „Nu trebuie să primim şoaptele demonice ale desfrâului dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum şi el a urât desfrânarea noastră. Desfrâul a început să fie acoperit şi justificat cu numele lui Valentin, mucenicul creştin, iar aceasta-i cu adevărat un lucru demonic. Actuala sărbătoare „nu poate fi numită creştinească” şi dragostea de astăzi „nu mai este percepută ca fiind un sentiment romantic, gingaş, afectuos, jetfelnic, ci mai ales se rezumă la priviri, vorbe, gesturi seducătoare spre păcat”.
Revenind la Evanghelia de astăzi, această întoarcere spre Dumnezeu se poate face într-un ceas, într-o zi, dar Biserica ne-a rânduit şapte săptămâni de post şi pocăinţă. Fiecare zi din Postul Mare este o treaptă ce ne urcă tot mai sus şi ne uneşte cu Hristos. La începutul postului ne asemănăm cu Adam cel izgonit din rai şi cu fiul cel desfrânat; iar pe măsură ce ne apropiem de Sfintele Paşti, suntem ca nişte fii întorşi la casa părintească, asemănându-ne astfel cu Adam cel răscumpărat şi cu fiul cel aflat de tatăl său. Iar Duminica Floriilor este ziua când intrăm cu Domnul în Ierusalim cu bucurie mare şi cinăm cu El din viţelul cel îngrăşat, adică primim Sfânta împărtăşanie. Căci numai cine rupe legătura cu tot păcatul, se spovedeşte şi posteşte, numai acela este vrednic să intre cu Hristos în Noul Ierusalim şi să guste din cina Lui.
Să venim la El prin post, să-L îmblânzim prin rugăciuni, spovedanii, metanii, lacrimi. Să cădem la picioarele Lui şi să zicem: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta..., iar El ca un Părinte bun ne va primi, va rupe zapisul păcatelor noastre, va şterge lacrimile noastre, va vindeca bolile noastre, va întări nădejdea noastră, ne va îmbrăca în haină albă şi va pune inel de aur în mâna noastră, ca semn al împăcării, va intra cu noi în Biserica Sa, ne va hrăni cu Trupul Său şi se va bucura negrăit cu tot cerul şi pământul, pentru că morţi am fost şi am înviat, pierduţi eram şi am fost aflaţi. Amin.

Predică antologie din predicile părintelui Cleopa , pr. Constantin Necula, Ierod. Visarion Iugulescu, Pr. Savatie Bastovoi și alții, alcătuită de monah Hrisostom, mănăstirea Nașterea Maicii Domnului, comuna Alexandru Vlahuta, județul Vaslui.

joi, 9 februarie 2017

Sfântul Valentin - de la ocrotitor al căsătoriei, la motiv pentru desfrânare

An de an, ziua de 14 februarie ne pune pe fiecare dintre noi, în calitate de creștini ortodocși, în fața unui dublu paradox.
În primul rând, de Valentine’s Day a auzit toata lumea, astfel încât, la o adică, oricine poate defini succint "sărbătoarea", în timp ce despre viața Sfântului Valentin nu cunoaște nimeni mai nimic.
În al doilea rând, mulți sunt contrariați de faptul că în această zi nu întâlnesc în Calendarul Ortodox niciun sfânt care să poarte acest nume. Întâmplarea face că nici Calendarul Romano-Catolic să nu-l mai pomenească în această zi, Sfântul Valentin fiind scos din calendar în 1969 din cauza ambiguității datelor referitoare atât la persoana sa, cât și la faptele care au condus la consacrarea lui ca sfânt.
Așadar, nu greșim atunci când spunem că Valentine’s Day, cu tot "marketing-ul" aferent, este în România - și nu numai - o "sărbătoare" fara sărbătorit.

S-a scris și s-a spus, din păcate, destul de puțin despre Sfântul Valentin al Ortodoxiei, prăznuit de Biserică în ziua de 30 iulie.

Sfântul Ierarh Valentin s-a născut în anul 175, la Interamna (Terni de astazi, în regiunea Umbria din Italia). A fost hirotonit preot de catre Sfântul Felician de Foligno, iar Episcop de Interamna de către Papa Victor I, in anul 197. Remarcabil propovăduitor al Evangheliei, făcător de minuni și vindecător, a fost foarte iubit de către credincioșii săi. El l-a vindecat pe fratele tribunului roman, Frontanus, de o boală foarte grea. Când s-a îmbolnăvit Cherimon, fiul vestitului filosof Craton, acesta, urmând sfatului lui Frontanus, l-a chemat pe Episcopul Valentin la Roma. Cherimon suferea de o boală care îi schimonosea și îi contorsiona cumplit trupul. Dupa ce Sfântul Valentin a petrecut o noapte în rugăciune, Cherimon, complet sănătos, s-a aratat înaintea filosofului Craton, tatăl sau. Atunci s-au botezat Craton și toată casa acestuia, împreună și cu trei discipoli ai lui.
Sfântul Valentin a fost arestat, torturat și decapitat la Roma, la vârsta de aproape o sută de ani, din ordinul prefectului Placid Furius, in timpul persecuțiilor împăratului Marc Aureliu. Sfântul Valentin a fost ucis în secret, în timpul nopții, pentru a se evita răscoala populatiei din Terni.
Trei dintre discipolii lui Craton, Procul, Efiv și Apolonie, au fost și ei uciși împreună cu Sfântul Valentin, în anul 273.

În Calendarul Ortodox, pe lângă Sfântul Ierarh Mucenic Valentin, prăznuit pe 30 iulie, întâlnim mai mulți  mucenici care au purtat acest nume:  Sfinții Mucenici Marcu, Sotirih și Valentin - 24 octombrie,  Sfânta Mucenita Valentina - 10 februarie, Sfântul Mucenic Valentin - 16 februarie; Sfântul Mucenic Valentin - 24 aprilie,  Sfântul Valentin Preotul - 06 iulie, Sfânta Mucenita Valentina - 18 iulie.

Acum legenda de Valentine's Day spune că împăratul păgân Claudius a interzis căsătoria pentru soldați, pe motivul că soldații cu familii nu dau randament  în lupte, adevăratul motiv fiind a-i face pe creștini să păcătuiască, trăind în desfrânare, dar acest sfânt ierarh a continuat să căsătorească tinerii creștini.
Această legendă poate fi adevărată, dar de la binecuvântarea căsătoriei și până la încurajarea curviei e cale lungă.
Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Deşi românii au aflat de existenţa ei de puţină vreme, iar mulţi încă mai învaţă să-i pronunţe denumirea corect, totuşi ea a devenit foarte populară, stârnind mai multă vervă şi pregătiri decât sărbătorile tradiţionale, cum sunt Crăciunul şi Paştile. Potrivit unor date oferite de către “The Greeting Card Association”, aproximativ un miliard de felicitări sunt trimise anual în întreaga lume în preajma Sf. Valentin, poziţionând această sărbătoare pe locul doi după sărbătoarea Crăciunului.
Oare avem nevoie de o zi specială ca să ne arătăm sentimentele faţă de o persoană dragă nouă? Oare nu-i putem dărui o floare sau în orice zi nu-i putem face un cadou? Doar o iubim permanent, dacă este vorba de o dragoste curată. Dumnezeu ne-a creat dintr-un sentiment puternic, numit iubire. Iubirea sinceră, castă şi puternică, ce uneşte sufletele curate a doi tineri, nu are nevoie nici de o zi specială, nici de bileţele şi nici de cadouri pentru a fi declarată. Această iubire se simte şi se trăieşte. Doar iubirea desfrânată – deci pasageră şi nesinceră – are nevoie de astfel de artificii pentru a supravieţui.
Sfinţii Părinţi sunt împotriva iubirii amestecate cu păcatul desfrânării. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Este un fel de a te uita la o femeie, aşa cum se uită cei cu inimă curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Ori, “Ce altceva este Ziua Sf. Valentin decât un îndemn la desfrâu?”, spunea Părintele Arsenie Boca.
Iisus Hristos ne spune: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 18-20).
În final, consider că îndemnul Ieromonahului Savatie (Baştovoi) e unul de mare povaţă. Acesta ne înduplecă, astfel: „Nu trebuie să primim şoaptele demonice ale desfrâului dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum şi el a urât desfrânarea noastră. Desfrâul a început să fie acoperit şi justificat cu numele lui Valentin, mucenicul creştin, iar aceasta-i cu adevărat un lucru demonic.

Evenimentul de pe 14 februarie „a devenit o sărbătoare artificială şi i se dă importanţă datorită celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când ea nu există”. Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului consideră că „nu e nevoie de o zi anume din calendar pentru a o arăta. Cel mai frumos cadou pe care şi-l fac doi oameni care se iubesc sunt copiii pe care-i au împreună”.

Actuala sărbătoare „nu poate fi numită creştinească” şi dragostea de astăzi „nu mai este percepută ca fiind un sentiment romantic, gingaş, afectuos, jetfelnic, ci mai ales se rezumă la priviri, vorbe, gesturi seducătoare spre păcat”. Episcopia acuză Mass Media că le face „reclamă deosebită” celor din urmă şi consideră că este „o diversiune pusă la cale pentru a strica moralitatea şi tradiţiile creştine”.