marți, 10 octombrie 2017

Cinstirea Sfintelor Icoane

Semnificaţia icoanei

Creştinismul a adus o schimbare în profunzime a întregii societăţi. Marile temple şi statui ale zeilor care constituiau obiectul închinării şi venerării a sute de generaţii se substituiau prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Icoanele însă nu au reprezentat nici o clipă o înlocuire a idolilor păgâneşti. Spre deosebire de idol, la care închinarea se făcea către însăşi statuia materială, căreia i se aduceau jertfe şi rugăciuni, icoana, ca reprezentare a chipurilor sfinţilor, are rolul de a ne duce cu gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat pe ea, închinarea în faţa ei trecând către persoana reprezentată.
Din Tradiţie ştim că prima icoană a fost pictată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi o înfăţişa pe Maica Domnului. Cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de-a lungul timpului de cei care le confundau cu idolii – chipurile cioplite interzise prin Decalog. Sfinţii Părinţi de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit însă, o dată pentru totdeauna, că cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

Formele de reprezentare vrednice de cinstire

Icoana canonică este o formă de reprezentare strict simbolică, o mărturisire a lui Dumnezeu cu ajutorul artei. Tablourile religioase şi statuile nu sunt icoane!
Icoana nu este pentru mângâierea sim­ţu­rilor trupeşti, ci trebuie să transpună, să înalţe mintea şi inima către contemplarea lui Dumnezeu. Iconografia autentic ortodoxă, ca legătură între cer şi pământ, nu insistă pe reprezentarea frumuseţii trupeşti trecătoare. Icoana nu este o reprezentare fotografică a trupului, ci chipul omului transfigurat, devenit vas ales al Duhului Sfânt.

Rânduiala cinstirii icoanelor

Cinstirea icoanelor constă în:
- închinarea în faţa lor;
- rugăciunea adresată celui reprezentat;
- sărutarea sfintei icoane.
Cele trei acţiuni se săvârşesc împreună astfel: credinciosul se va însemna cu semnul sfintei cruci plecându-se până la pământ (metanie mică) de două ori consecutiv şi rostind în mintea lui o rugăciune, sau troparul celui reprezentat, sau măcar: „Sfinte (numele), roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Însemnându-se din nou cu semnul sfintei cruci, va săruta cu evlavie sfânta icoană şi va încheia cu o a treia metanie mică.
Ordinea în care ne închinăm la icoane este următoarea: întâi către Mântuitorul Iisus Hristos, apoi către Maica Domnului, către Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apos­toli şi apoi fiecare după evlavia sa.

Cum nu trebuie să ne închinăm înaintea sfintelor icoane:

- Icoanele nu se sărută pe faţa celui reprezentat, cei care procedează astfel dovedind lipsă de smerenie şi evlavie;
- Icoanele nu se sărută având o ţinută necuviincioasă;
- Icoanele nu se sărută având ruj pe buze sau duhnind a tutun;
- Icoanele nu se sărută de cei care trăiesc în desfrânare; aceştia au voie să sărute numai rama;
- Icoanele nu se sărută nici de soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;
- Icoanele nu se sărută de femei în perioada lunară şi de bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă;
- Icoanele nu se sărută ridicându-le de pe locul unde sunt aşezate.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 7 (48)

Pr. Ilarion Felea - Pocăința

Părintele mărturisitor Ilarion Felea are o vastă operă teologică, însă de o însemnătate aparte se numără opera de față.





La 30 octombrie 1939 acesta a susținut teza de doctorat în Teologie cu titlul „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”, publicată în „Seria Teologică”. Această lucrare teologică i-a adus meritul "Magna Cum Laude".



joi, 28 septembrie 2017

Meditație smerită

„Ce este această preaminunată taină a osândirii de sine?”

de Serghei Vasilievici Antonov

Când spun eu-nevrednicul, Dumnezeu mă umple de vrednicia Lui.
Când spun eu-ticălosul, Hristos mă umple de curăția Sa.
Când spun eu-nenorocitul, Domnul mă apără de toate nenorocirile și alungă toate necazurile.

Când spun eu-slăbănogul și neputinciosul, Domnul mă întărește și mă face preaputernic.

Când spun eu-netrebnicul, Maica Domnului mă învrednicește de daruri neprețuite.
Când spun eu-vrednicul de osândă, Domnul mă izbăvește de osândă.
Când spun eu-singurul vrednic de osânda cea înfricoșată a iadului, Duhul Sfânt dă lin mărturie de mântuire în adâncul tainic al inimii mele.
Când mă urăsc pe mine până la moarte, Domnul îmi dăruiește dragostea pentru El.
Când spun eu-cel mai rău dintre toți, Maica Domnului mă umple de bunătatea Sa.
Ce este această prea-minunată știință pe care nici cum nu o pot osebi?
Când spun eu-păcătosul, Preasfânta Treime mă vindecă și mă umple de harul cel sfânt.

Când spun eu-bicisnicul, Domnul îmi deschide mintea spre pricepere.
Când spun eu-cel mai păcătos dintre toți, Sfinții Bisericii neîncetat se roagă pentru mine.
Când spun eu-scârbavnicul, toată scârba și întristarea se îndepărtează de la mine.
Când spun eu-cel mai mic dintre toți, Hristos mă umple de măreția lui.
Când spun eu-cel mai prost dintre toți, Hristos îmi dăruiește grabnic înțelepciunea Sa.
Când spun eu-ultimul dintre toți, Domnul îmi dăruiește cu milă întâietatea.
Ce este această taină pe care nici cum nu o pot însuși?
Când spun eu-cel mai tâmpit dintre toți, Domnul îmi ascute ochiul inimii.
Când spun eu-orbul și neștiutorul, Domnul îmi dăruiește străvederea și cunoașterea simplă a bucuriei sale.

Când spun eu-moșul putregai, Domnul mă întinerește și mă umple de mireasma lui.

Când spun eu necugetatul, Domnul îmi luminează cugetul.
Când spun eu-nepriceputul, Domnul îmi dăruiește cea mai înaltă pricepere.
Ce este această Mare Știință, și cum o pot dobândi?
Când râd de mine, Domnul mă întărește. Când mă defaim, Domnul mă umple de slava Sa.
Când mă trec cu vederea, Domnul își aduce aminte de mine de-îndată.
Când mă cobor sub toți, Domnul mă înalță peste fiecare.

Când încă n-am pus început bun, Domnul dă mărturie că le-am săvârșit pe toate.

Când spun eu-slugă netrebnică și păcătoasă întrucât nici pe cele pe care trebuia să le împlinesc nu le-am săvârșit, Domnul mă izbăvește din cumpăna iadului.

Când mă tăinuiesc, Domnul mă preaslăvește.

Când dau dreptate tuturor, Domnul îmi dă neprețuita pace.
Când dăruiesc totul, Domnul Însuși mi se dăruiește pe sine întreg.
Ce este această minunată lucrare a prihănirii de sine?
Când mă ocărăsc, Domnul mă umple de slavă.
Când nu mă grijesc de mine însumi, Domnul are nemărginită grijă de mine.
Când nu am iubire de sine, Domnul mă umple de dragoste.
Sărăcia îmi este cea mai mare bogăție.
Necinstirea îmi este cea mai aleasă cinstire.
Ocara îmi este cea mai minunată laudă.
Ascultarea și supunerea îmi este cea mai desăvârșită libertate.
Tăierea voii îmi este cea mai mare sporire.
Strâmtorarea de sine îmi este cea mai mare dezmărginire.
Disprețuirea de sine îmi este cea mai înaltă prețuire.
Înfrânarea îmi este cea mai plăcută desfătare.
Tăcerea este cea mai preaminunată vorbire.
Jertfirea pentru celălalt este cel mai minunat egoism.
Vrăjmașii îmi sunt cei mai buni prieteni.
Iubirea de vrăjmași este cea mai înaltă iubire de sine.
Când mor pentru mine însumi, Hristos viază întru mine.
Când mă lepăd de mine însumi, Domnul îmi dăruiește Împărăția cea Cerească.
Ce este acestă minunată înțelepciune, cum aș putea-o păstra?

Când sunt ca tâlharul care s-a osândit pe sine, dobândesc primul raiul.
Când sunt nebun pentru Hristos, sunt cel mai sănătos la minte!

Când sunt ca și cananeeanca, tânjind după firmiturile ce cad de la masa stăpânului, dobândesc Pâinea cea Cerească.

Când sunt ca și samarineanca cea milostivă, ajung să beau din Apa cea Vie.
Când nu mai am nici un fel de întoarcere asupră, Însuși Domnul se întoarce asupră-mi.
Când mă smeresc, Domnul mă iubește.
Ce este această taină, nici cum nu o pot desluși.
Doamne, Tu înțelepțește-mă să păstrez harul tău!

miercuri, 6 septembrie 2017

Tehnologia ochiului și teoria evoluționistă

Un alt subiect care rămâne fără răspuns în cadrul teoriei evoluţioniste se referă la  calităţile  excelente  de percepţie ale urechii şi ale ochiului. Înainte de a trece la studiul ochiului în sine, haideţi  să  răspundem  pe scurt la întrebarea: „Cum anume vedem?“ Razele de  lumină  ce  provin  de la un obiect cad pe retina ochiului. De aici, aceste raze de lumină sunt transmise sub forma unor semnale electrice de către celule şi ajung la o zonă de dimensiuni mici din partea din spate a creierului, numită centrul vederii. După o serie de procese, aceste semnale electrice sunt  percepute  de  acest centru de pe creier sub forma unei imagini. Iar acum, având acest suport tehnic, haideţi să ne gândim puţin.

Creierul este izolat de lumină. Aceasta înseamnă că în interiorul creierului este întuneric total, iar lumina nu ajunge la locaţia unde este situat creierul. Locul denumit centrul vederii este un loc complet întunecat, unde lumina nu ajunge niciodată; ar putea să fie chiar cel mai întunecat loc pe care l-aţi cunoscut vreodată. Cu toate acestea, în această beznă neagră se observă o lume strălucitoare, luminoasă.

Imaginea formată înăuntrul ochiului este atât de clară şi de distinctă, încât nici chiar tehnologia secolului al XX-lea nu a fost capabilă să o obţină. Spre exemplu, uitaţi-vă la cartea pe care o citiţi, la mâinile care o ţin, apoi ridicaţi privirea şi priviţi în jur. Aţi mai văzut o asemenea imagine clară şi distinctă în orice alt loc? Nici chiar cel mai performant ecran de televiziune produs de cel mai mare producător de televizoare din lume nu vă poate oferi o asemenea imagine clară. Aceasta este o imagine tridimensională, color şi extrem de clară. Vreme de mai bine de 100 de ani, mii de ingineri au încercat să atingă această claritate a imaginii. Au fost construite fabrici, s-au descoperit noi idei, s-a efectuat foarte multă cercetare, s-au făcut planuri şi proiecte, toate pentru a atinge acest deziderat. Şi din nou, uitaţi-vă la ecranul televizorului şi la cartea pe care o ţineţi în mână. Veţi observa că există o foarte mare diferenţă de claritate şi precizie. Mai mult decât atât, ecranul televizorului vă arată doar imagini bidimensionale, în schimb, cu ochii voştri puteţi avea o perspectivă tridimensională, care să prezinte şi adâncime. Atunci când priviţi cu atenţie, puteţi chiar să
observaţi că imaginea de pe ecranul televizorului este uşor neclară.

Dar aceasta, o întâlniţi oare şi la ochii voştri? Cu siguranţă nu.

Vreme de mulţi ani, zeci de mii de ingineri au încercat să construiască un televizor tridimensional şi să atingă claritatea vederii ochiului. Şi, deşi s-a construit un sistem de televiziune tridimensional, acesta nu se poate vedea fără a folosi nişte ochelari speciali; mai mult decât atât, aceasta este o tridimensionalitate artificială. Imaginea de fundal este mai neclară, iar imaginea din faţă are aparenţa unui montaj pe hârtie. Nu s-a reuşit niciodată producerea unei imagini clare
şi bine conturate precum cea a ochiului. Atât în cazul aparatelor foto, cât şi în cazul televiziunii, există o mare diferenţă în ceea ce priveşte calitatea imaginii.

Evoluţioniştii susţin că mecanismul care produce această imagine clară şi bine conturată s-a format accidental. Acum, dacă cineva v-ar spune că televizorul din camera voastră s-a format accidental, şi că toţi atomii săi constituenţi s-au grupat pur şi simplu formând acest aparat ce produce această imagine, ce aţi crede? Cum anume pot să facă aceşti atomi ceea ce mii de oameni nu sunt capabili?

Timp de aproape un secol, zeci de mii de ingineri au studiat şi s-au străduit în laboratoare cu tehnologie performantă şi în mari complexe industriale, folosind cele mai sofisticate aparate, şi cu toate acestea tot ceea ce ei au reuşit să realizeze a fost tehnologia vizuală din zilele noastre.

Dacă un asemenea aparat, care produce o imagine mai primitivă decât cea a ochiului, nu s-a putut forma accidental, este mai mult decât evident că ochiul şi imaginea percepută de ochi nu putea nici ea să se formeze accidental. Căci ochiul necesită un proiect mult mai detaliat şi mai miraculos, şi de asemenea şi Creaţia, comparativ cu proiectul unui televizor. Proiectul şi Creaţia unei imagini atât de clare şi de bine definite îi aparţine lui Dumnezeu, Cel care are putere asupra tuturor lucrurilor.

Aceeaşi situaţie apare şi în cazul urechii. Urechea externă preia sunetele disponibile prin intermediul pavilionului urechii şi le direcţionează spre urechea mijlocie; apoi, urechea mijlocie transmite vibraţiile sonore, intensificându-le; urechea internă trimite aceste vibraţii creierului, traducându-le în semnale electrice. Şi, la fel ca în cazul ochiului, actul de a auzi se finalizează în centrul auzului, situat pe creier.

O situaţie similară cu cea a ochiului este adevărată şi în cazul urechii. Şi anume, creierul este izolat de sunet la fel cum este izolat şi de lumină. Prin urmare, nu contează cât de mult zgomot este afară, în interiorul creierului este o tăcere deplină. Cu toate acestea, creierul este capabil să perceapă cele mai fine sunete. În creierul vostru, care este izolat fonic, puteţi auzi simfoniile interpretate de o anumită orchestră, şi de asemenea zgomotele dintr-un loc aglomerat. Cu toate acestea, dacă la un anumit moment s-ar putea măsura nivelul sunetului din creierul vostru, aţi putea să vedeţi că acolo domneşte o linişte deplină.

Haideţi acum să comparăm din nou calitatea superioară şi tehnologia avansată ce este prezentă la nivelul urechii şi al creierului, cu tehnologia produsă de fiinţele umane. La fel ca în cazul imaginii, s-au cheltuit zeci de ani de eforturi în încercarea de a crea şi a reproduce un sunet cât mai fidel faţă de cel original. Rezultatul acestor eforturi sunt aparatele de înregistrare, sistemele de înaltă fidelitate şi sistemele de detecţie a sunetelor. În ciuda tuturor acestor tehnologii şi a miilor de ingineri şi de experţi care au lucrat în acest scop, nu s-a putut obţine niciun sunet care să aibă aceeaşi claritate şi distincţie precum cel perceput de ureche. Gândiţi-vă la cele mai performante sisteme Hi-Fi produse de cele mai mari companii din industria muzicii. Chiar şi în cazul acestor aparate, atunci când se înregistrează, o parte din sunetul iniţial se pierde; de asemenea, atunci când porniţi o aparatură Hi-Fi, întotdeauna se aude un fâşâit înainte ca muzica propriu-zisă să înceapă. Cu toate acestea, sunetele percepute cu ajutorul tehnologiei trupului uman sunt extrem de clare şi de distincte. O ureche umană nu percepe niciodată sunetul însoţit de un fâşâit adiţional sau de paraziţi atmosferici, aşa cum se petrece în cazul aparaturii Hi-Fi; urechea percepe sunetul exact aşa cum este el, clar şi distinct. Şi aşa au stat lucrurile încă din ziua în care omul a fost creat.

Pe scurt, tehnologia din trupul nostru este cu mult superioară tehnologiei produse de om prin folosirea informaţiei acumulate, a experienţei şi a oportunităţilor. Nimeni nu ar afirma vreodată că un sistem Hi-Fi sau un aparat foto a apărut accidental. Şi atunci, cum se poate afirma că tehnologiile care există în organismul uman, şi care sunt superioare celor inventate de om, ar fi putut apărea drept rezultat al unui şir de întâmplări denumite evoluţie?

Este evident că ochiul, urechea şi chiar şi alte părţi ale trupului uman sunt produsul unei Creaţii superioare. Şi acestea sunt indicaţii extrem de precise ale Creaţiei unice şi fără egal a lui Dumnezeu, a cunoaşterii şi puterii Sale eterne.

Motivul pentru care am menţionat aici exemplele legate de simţul văzului şi al auzului este incapacitatea evoluţioniştilor de a înţelege evidenţa Creaţiei, deşi este atât de limpede. Dacă, într-o bună zi, îi veţi cere unui evoluţionist să vă explice cum anume a putut să apară accidental o asemenea structură excelentă precum cea a ochiului şi a urechii, veţi vedea că el nu va fi capabil să vă dea nicio replică rezonabilă sau logică. Chiar şi Darwin, în scrisoarea sa către Asa Gray, din 3 aprilie 1860 scria că „simplul gând la ochi îi dădea frisoane“, confesându-se asupra disperării evoluţioniştilor în faţa extraordinarei Creaţii a organismelor vii.

Articol preluat de pe Facebook, grupul Ateismul religia ignoranței.

duminică, 3 septembrie 2017

Libertatea în Hristos - Cuvânt al părintelui Calistrat către tinerii prezenți la ITO

CUVÂNT CĂTRE TINERII ORTODOCȘI DE PRETUTINDENI PREZENȚI ÎN CAPITALA MOLDOVEI, IAȘI

“ITO- Intalnirea Tinerilor Ortodocsi”, eveniment creștin găzduit în cetatea istorică a capitalei Moldovei, Iași.

    Cu o atentă trăire interiorizată și sufletească, parcă foșnetul frunzelor se aude și parfumul florilor din teiului lui Eminescu se simte în tot orașul Iași, pentru cei ce percep iubirea și dragostea ca o poezie,pentru că adevarații tineri știu să iubească frumos.

   Dragostea și compasiunea împletite în cultură și poezie pot naște valori eterne, prietenii frumoase, legende de dragoste, povești de iubire inocentă și curățenie sufletească.
Atunci când iubirea trece prin focul inimii curate ea devine Jertfă.

   Aceasta ne-o arată Hristos, în dragostea Lui dumnezeiască, de 2ooo de ani, de când s-a lăsat bătut în cuie pe Cruce, pentru noi oamenii și a noastră mântuire:. Luca 23-24 "Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!"

   Dragostea fără cultură, fără poezie, fără jertfă este inertă, sterilă, moartă. Nu putem naște valori nepieritoare fără jertfă.

   Dragostea limitată la carnal, la senzualitate, la consumul de plăcere și eros aduce moarte sufletului din interiorul omului spre exteriorul lui.

   Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat la moarte, care “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” Filipeni 2:8

   Și noi oamenii I-am adus ca jertfă dragostea noastră, inima înfrântă, sufletul smerit, i-am adus iubirea personală dintr-o voință liberă fiască, neimpusă, neconstrânsă, recunoscându-L pe Hristos ca singurul Adevăr și unicul Adevăr-Mântuitor.

   “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” Ioan 14:21-23.

   Iată că iubirea lui Hristos ne îndumnezeiește, Duhul Sfânt ne restaurează, ne aduce la înțelepciunea libertății duhului, asemenea sfinților.

   Asa zice Sfanta Evanghelie, Ioan 8;32 “veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi."

Deși sinaxarele sunt pline de sfinți, vom vedea că cei mai reprezentativi și cunoscuți sfinți sunt cei tineri,
Sfinții: Gheorghe, Dimitrie, Mercurie, Fanurie, Panteleimon, Teodor Tiron, Efrem cel Nou, Ioan Rusu sunt câteva exemple ce arată că libertatea curajului mărturisirii credinței te face cu adevărat liber în fața lui Hristos, a lumii, a veșniciei primind pecetea luminii: SFINȚENIA.

    Același lucru este înțeles de sfintele femei mironosițe și sfintele Bisericii, că toată demnitatea războinică și vitejia bărbătească, în lupta cu duhurile este și pentru ele.

    Sfintele Ecaterina, Varvara, Eufimia, Irina, Tomaida, Marina, Iuliana, Perpetua si Felicitas, Maria Magdalena si Fotini samarineanca  dau masura curajului feminitatii in lupta cu lumea si pacatul, dar avand libertatea in Hristos si Credinta: “dar indrazniti, Eu am biruit lumea." Ioan 16:33. Dupa cum tot Hristos zice: “…dar partea celor fricoşi şi necredincioşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.”  Apocalipsa 21:8

     Intrând duhovnicește în Cetatea Iașului simțim de departe umbra de parfum istoric a marilor voievozi și ctitori de lăcașuri sfinte.

    Nenumăratele biserici vechi boierești și cu statut voivodal ne amintesc de mari și iluștri domni unși de Dumnezeu ca păzitori ai acestor sfinte și binecuvântate locuri.

   Umbra lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Alexandru Lăpușneanu, Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Eustatie Dabija, Gheorghe Duca, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, Carol 1 si alte legendare chipuri de domni și doamne ale istoriei Moldovei sunt martorii acestei culturi creștine.

   Mărturie stau aceste semnificative și emblematice focare de cultură, mănăstirile ieșene și numele câtorva remarcante fețe bisericești, dascăli și ctitori de cultură românească.

   Mitropoliții Dosoftei, Varlaam, Anastasie Crimca, Iacob Putneanul, Veniamin Costache, Iosif Naniescu și marele Ion Creangă, au dat viața credinței și culturii creștine românești moldave.

   Aceste embleme de spiritualitate și cultură sunt adevărata carte de vizită a orașului Iași în aceste zile, pentru acești tineri, care sunt prezenți aici în inima Moldovei.

   Ei pot învăța astăzi diferența dintre Credința Adevărată și orice alte idei de credință.
Aparent gama mare de oferte religioase  ce duc la Hristos și pe alte cărări, sau cărărușe, sunt doar o diversitate în cercetarea spre drumul dreptei credințe.

   Nu putem vorbi de o revelație autentică, mai mult de o raționalitate a drumului spre Adevărul Hristos cel Unic.
Dar Ortodoxia, “având atâta nor de marturii”, Evrei 12:1, astăzi aici tinerilor li se revelează mărturiile Dreptei Credințe din osteneala și lucrarea înaintașilor noștri.

   Acest adevăr ne face liberi, ne canalizează pe calea cea dreaptă a lui Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” Matei 11:28, “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Ioan 14:6

   Toate aceste valori creștine, ca și pe atleții tineri ai lui Hristos, sfinții și mucenicii, ne duc la discernerea între libertinajul vicios, consumist, distructiv și libertatea duhului în lucrarea poruncilor dreptei credințe pe urmele sfinților, spre o libertate divină a slavei dumnezeești.

    Dar toate acestea trebuie să fie însoțite de arma bunăvoinței personale, de dorul curat de Dumnezeu , de credința inocentă lucrătoare, simplă și curată.

   Fără aceste repere și valori fundamentale sufletești: înțelepciunea, care vine din rugăciune, smerenia care vine din bunătate și credință, discernerea care vine din cunoașterea profundă a lui Dumnezeu în plan personal și a comuniunii liturgice, nu vom pătrunde plenar adâncimea, rostul Sfintei Euharistii și nici dulceața ei.

    Personal Hristos a fost preocupat permanent de copii și de tineri, de puritatea și inocența lor, de căldura și simplitatea lor sufletească: “Lăsați copiii să vină la Mine, unora ca acestora este împărăția lui Dumnezeu”, Marcu 10:14.

    A înviat din morți și sufletește pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, și pe Lazăr din Betania, vârste relativ tinere, 9 sau 10 ani fiica lui Iair: Fiică, ţie zic, scoală-te!” Marcu 5:51,  apoi adolescența matură: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.” Luca 7:14 si barbatia deplina ca la 30 ani: ”Lazare vin o afara.” Ioan 11:43

   Iată că și Hristos Domnul personal întra în Templu la 11 ani cititnd din Lege, surprinde auditoriu și Sinedriu: “Cum știe Acesta carte fără să fi învăţat?” Ioan 7:15.

    La 30 se arată lumii la Iordan, mod revelat și mărturisit: “Acesta este Fiul Meu iubit intru care am binevoit” Matei 3:17.
Apoi, marturisit: “iată Mielul lui Dumnezeu ce ridica pacatele lumii”, Ioan 1:29.

   În concluzie, astăzi și noi ne am arătat lumii, am mărturisit liber convingerea noastră ortodoxă, iar  de acum începem jertfa și misiunea.

   La 33 ani, Hristos împlinește prin jertfa Crucii, liber și de bună voie actul de restaurare a lumii căzute în Adam cel dintâi: “Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viață”, I Corinteni 15:45

   Dacă aceste zile vor înmuguri în noi dorul de veșnicie, de Dumnezeu, de Rai de Împărăția lui Dumnezeu, ținta, obiectivul și cununa au fost atinse: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit”, II Timotei 4:7

   Dacă vom rămâne doar la nivel de întrevedere, de comunicare, de schimburi de idei, de activitate spontană creștină, străduința noastră este zadarnică.

    Sfântul apostol Pavel da esența acestei mari adunări ortodoxe: “Nu mi este a mă lăuda decât numai în Crucea lui Hristos”, Galateni 6:14, adică jertfa morții și Învierii și răscumpărării din robia diavolului și a morții: “Și dacă Hristos a Înviat și noi.vom Învia”, I Corinteni 15

    În parfum de Rai, în iz de tămâie, în glas de rugă și cântări de sfânta Liturghie, pe mireasma poeziei eminesciene, “La Steaua”, “Rugăciune”, “Scrisoarea  I-a”, în amintirea parfumului de tei să ne îmbătăm mistic de frumusețea Ortodoxiei, căutându-o în evlavia rugăciunii, în filele istoriei, a hrisoavelor, a pisaniilor și în adâncul miezului Euharistic, în rugăciunea minții, în libertatea credinței faptice și în inima arzândă de dorul pentru Hristos.

   Așa doar putem găsi Calea către Tronul lui Dumnezeu.
Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?”, Luca 24:32,
„Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
“ Luca 24:35
“Atunci le a deschis mintea lor.sa priceapa Scripturile”, Luca 24:45
“Cercetati Scripturile si in ele veti afla viata vesnica”, Ioan 5:39.

Dragi tineri ortodocși: BINE AȚI VENIT ÎN FRUMOASA CETATE A IAȘULUI!

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iași - 2017

Articol preluat de pe Facebook

duminică, 20 august 2017

Ce putere au preoții?


La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte sau, mai nou, nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare…

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele, iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Sursa: doxologia.ro

miercuri, 16 august 2017

Mai murim pentru Hristos precum Brâncoveanu?

Ce le spune tinerilor de azi numele Constantin Brâncoveanu? În ce măsură se mai regăsesc preocupările lor în idealurile domnitorului creştin? Dar, cel mai important, câţi tineri ar merge până la martiraj împreună cu tatăl lor?

De ce a trebuit să moară?

Brâncoveanu a ajuns la tron după ce Şerban Cantacuzino (cel de al cărui nume se leagă Biblia apărută la noi) a murit în circumstanţe misterioase (otrăvit de către boierii care nu înţelegeau importanţa proiectelor de dezvoltare). A intrat în competiţie cu protectorul său, Constantin Cantacuzino (care dorea sa îşi impună pe tron pe fiul Şerban Cantacuzino). Miza era sprijinul Lordului (sultanului) otoman. Numai că Brâncoveanu era creştin, nu putea să renunţe la credinţa lui pentru interese politice. Nu s-a turcizat, nu L-a trădat pe Dumnezeu, chiar dacă a plătit cu viaţa (a lui şi a băieţilor lui) pentru asta. A preferat să se alieze cu creştini (habsburgii şi ruşii), împotriva păgânilor ameninţători. Am învăţat cu toţii despre Războiul Ruso-Turc (1710-1711) şi despre ajutorul divin primit adeseori de către oastea creştină.

Telenovela balcanică de început de secol XVIII îl are protagonist pe Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, contemporan cu Brâncoveanu în Sud, în Valahia. Cantemir era principalul aliat al ruşilor. Brâncoveanu a primit darurile (de curtoazie) din partea Ţarului Petru cel Mare. Acum, spuneţi şi voi, le putea refuza? Erau pecetluirea unei alianţe. Brâncoveanu îi întimpină pe ruşi la Urlaţi (Prahova County, pe atunci, graniţa valaho-moldovenească), hotărât să meargă împreună contra otomanilor. Doar că este trădat de către proprii boieri, care îşi vedeau doar propriul interes. Rămas singur, fără sprijinul boierilor, Brâncoveanu este nevoit să returneze darurile ţarului şi să încerce să negocieze o pace cu otomanii. Ruşii protejau Moldova lui Cantemir, atât. Fără alianţa cu ruşii, Brâncoveanu era vulnerabil, mai ales că rivalii săi de acasă deja bătuseră palma cu turcii. Sultanul se simte dezonorat şi vrea să dea un exemplu tuturor celor care ar îndrăzni să mai gândească campanii împotriva Porţii. Brâncoveanu este torturat, pentru că nu vrea să devină musulman. La fel cum, peste veacuri, Valeriu Gafencu suferă atrocităţi pentru că nu doreşte să îmbrăţişeze ateismul. La fel cum primii creştini mureau în arenele romane, sfâşiaţi de lei, pentru că nu jertfeau idolilor. Până şi turcii din Istanbul au fost în pragul unei rebeliuni, din cauza injustiţiei ce i s-a făcut lui Brâncoveanu.

De la baladă la acatist

Cantemir îl prefera pe Constantin Cantacuzino, în dauna lui Brâncoveanu, din cauza legăturilor de rudenie ce existau între aceştia. Interesul comun, lupta împotriva otomanilor, nu a fost de ajuns. Baladele ni-l redau pe Brâncoveanu erou de legendă, iar acatistele îl cinstesc ca sfânt autentic. Înainte de moarte, era sigur de crezul său: „Mor creştin, părăsit de toţi, dar merg să mă odihnesc în Dumnezeu”. Acesta este testamentul de credinţă, cel mai important tezaur lăsat nouă, dincolo de contribuţiile culturale sau economice. Balada concluzionează: „Să ştiţi c-a murit creştin Brâncoveanu Constantin!„. Iar Acatistul proclamă: „Bucură-te, Nou Mucenic Gheorghe! Bucură-te, strigă Sâmbăta de Sus, Gura Motrului, Strehaia şi Sadova!”. Prin botezul sângelui, Sfântul Constantin Brâncoveanu a înţeles că Hristos nu S-a făcut om ca să explice suferinţa, ci ca să o umple de prezenţa Sa. A priceput că Hristos ne cere să urâm ticăloşia, dar să îi iertăm pe ticăloşi. A înţeles că Evanghelia este recompensa (prima) pentru o victorie militară sau sportivă de anvergură (biruinţa asupra morţii). A priceput că nu se poate debranşa de la linia iubirii lui Dumnezeu. A înţeles că nu poate trăda puterea infinită a darului curat, a prezenţei în iubire, a disponibilităţii interioare, a smereniei. Priceput-aţi?

***

Există Parohia Patru Fraţi. Glumind puţin, e mai bine acolo decât în Cinci Neveste, cred… Zic asta tocmai pentru că NU E DE ŞAGĂ. Prea luăm în zeflemea credinţa serioasă a înaintaşilor, fără să aprofundăm deloc mesajul transmis peste zeci de generaţii. Brâncoveanu Constantin a decriptat codul iubirii evanghelice: până la capăt, în veşnicie, doar cu Hristos!

Chiar în faţa necazurilor, Iisus Înviat ne va întări până la capăt. Vodă Brâncoveanu a înţeles gândirea paulină: toate sunt ale noastre, iar noi suntem ai lui Iisus Înviat. De aceea, mărturisim Evanghelia, fără să căutăm profit. Biserica NU este corporatistă, ci tocmai ALTERNATIVA. Toate le facem pentru Iisus Înviat, ca să avem parte cu El. Iubirea sinceră nu se umflă în pene, ci se desfată de adevăr. Iisus Înviat ne-a dat biruinţa (certitudinea unui sfânt), să rămânem statornici (chiar în faţa călăilor). În lumea sfinţilor, mângâierea harului este deplină.

Vodă putea alege ultra all-inclusive, renunţând la Crez. A preferat să fie cu Prietenul Bun. Nu s-au trădat niciodată. Cam în aceeaşi perioadă Shabbatai Zevi (Şabtai Izvi) preferă varianta soft, renunţând la pretenţiile mesianice, scăpând de ştreang şi bucurându-se vreme de încă 17 ani de pensie, ca un bun otoman. Acte de apostazie au fost multe şi sunt încă cu duiumul, doar că ele nu sunt reperul nostru. Noi copiem modelul brâncovenesc, plin de dârzenie, curaj şi pace interioară. În faţa unui martir, mii se mântuiesc în jurul lui.

Pelerinajul lui Vodă nu s-a sfârşit nicidecum tragic, deoarece nu s-a sinucis. S-a terminat creştineşte, plin de înflăcărare, după modelul iniţiat de către primul martir, arhidiaconul sfânt Ştefan. Iar martirajul continuă printre creştinii din Orient.

Vodă a găsit fericirea la capătul pelerinajului, pentru că Prietenul Bun i-a descoperit-o. Botezul sângelui este jertfa totală de sine, purificarea pentru salvarea altora. Duhovnicul domnitorului, părintele Ioan de la Hurezi, avea să lase testament despre efemeritatea tuturor: „Şi fu şi trecu şi parcă nici nu fu„. Liniştea sfinţeniei este profundă, te inundă pe de-a-ntregul şi te luminează, te trezeşte din prosteală. Dar această isihie trebuie dorită, căutată şi păstrată, indiferent de trend-ul efemer al politicii de conjunctură.

Crucea sfinţilor este pod către Înviere, certitudine a veşniciei, o regăsire a fericirii. Şi câtă nevoie avem AZI de un Brâncoveanu sau de un Neagoe….

***

Cu trădarea nu trebuie să ne acomodăm. Nu trebuie să ne fie ruşine să ne mărturisim trădările, trebuie să ne fie ruşine să le facem. Paşnici cu cei din jur, declanşăm războiul cu trădările din noi. Trădarea este o nelegiuire, duce la autodistrugere şi nu poţi construi nimic bun pe ea. Dar atenţie: Nimic nu îmbată atât de tare cât vinul trădării…

Marius MATEI, via Facebook

BALADA SFÂNTULUI
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!

-Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!

-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!

-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!

-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!

~~~+~~~

Viața și mucenicia Sfinților Brâncoveni

Domnia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu
Vlăstar de neam ales
Sfântul Mucenic Constantin s-a născut în anul 1654 din vechiul neam boieresc al Brâncovenilor din Oltenia. Bunicul său, marele vornic Preda Brâncoveanul, a fost ctitor de vestite aşezăminte monahale, ca Mănăstirea Dintr-un Lemn, zidită de el din temelie la 1634-1635, Mănăstirea Brâncoveni, aşezământ din secolul al XVI-lea, zugrăvit şi înzestrat în 1633 de Preda împreună cu unchiul său, Matei-Voievod Basarab şi Mănăstirea Gura Motrului, în 1653, pe care o va zugrăvi în 1705 nepotul său, Sfântul Constantin.
Pruncul Constantin, rămas orfan de tată la vârsta de un an, a fost crescut în legea ortodoxă a străbunilor şi potrivit vredniciei sale boiereşti, de mama sa, Stanca, din puternicul şi slăvitul neam al Cantacuzinilor, coborâtori din împăraţii Bizanţului.
În biblioteca bunicului său, Postelnicul Constantin Cantacuzino şi a unchiului său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, tânărul Constantin a găsit o comoară de cunoştinţe rară pe atunci în toată Europa răsăriteană. Ea cuprindea multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi, cărţi de filosofie antică şi lucrări ştiinţifice. Din cărţile de filozofie a deprins înţelepciunea omenească, avându-l ca model pe marele filosof Platon, iar din cărţile duhovniceşti, a deprins înţelepciunea cerească şi puterea de jertfă având ca model vieţile sfinţilor şi martirii Bisericii.
Tânărul Constantin se întărea pe calea Ortodoxiei şi prin cercetarea mănăstirilor la hramuri şi în vremea posturilor. Participa la Sfintele Slujbe şi cerea sfaturi duhovnicilor iscusiţi.
Mare agă, mare postelnic și mare spătar
Tânărul Constantin avea şi o bună pregătire de dregător şi ostaş. El a fost pe rând postelnic al doilea (vtori postelnic) în 1674 şi vtori logofăt, în 1678. În 1679, după venirea la domnie a unchiului său, Şerban, a fost ridicat în treapta de mare agă, aşadar, comandant de oşti şi răspunzător de paza capitalei ţării. A fost apoi numit ispravnic de scaun, mare postelnic şi, în 1682, mare spătar.
Voievod al Ţării Româneşti
În 1688, de vreme ce a murit Şerban-Vodă, a fost ales domn al Ţării Româneşti. Boierii s-au strâns cu toţii, fiind acolo şi Patriarhul de Constantinopol, Dionisie şi Vlădica Teodosie, Mitropolitul Ţării Româneşti; şi au ales pe logofătul Constantin. Şi îndată ce sosi el acolo, ziseră cu toţii: „Logofete, noi cu toţii poftim să ne fii domn”. Iar el zise: „Dar de ce aş vrea eu domnia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea? Nu-mi trebuieşte să fi”. Însă ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi sau nebuni, să o strice”. Şi-l luară de mâini spre biserică, de i-au citit molitfele de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mâna, zicându-i „Întru mulţi ani!” Iar boierii au jurat în faţa icoanei că vor fi cu dreptate şi-l vor sprijini pe domnitor. Aşa se rânduiau domnitorii ţării în zilele cele bune ale dreptei credinţe.
Sfântul Constantin a luat cârma Ţării Româneşti în vremuri de mari încercări pentru Europa de Răsărit. Împărăţia turcească intra într-o lungă luptă de supravieţuire. Conducătorii papistaşi ai Veneţiei, Austriei şi Poloniei au încheiat, în 1684, o alianţă numită „Liga Sfântă” care, sub pretextul zdrobirii puterii turceşti, încerca să-i aducă pe creştinii robiţi de turci sub ascultarea lor. Austria ar fi vrut să cotropească toate cele trei Principate române. Polonia s-ar fi mulţumit numai cu Moldova şi Ţara Românească. O rază de speranţă părea să vină doar dinspre Rusia, ţară puternică şi ortodoxă.
Când Sfântul Constantin a venit la Domnie, o solie românească, având în frunte pe aga Constantin Bălăceanu, era deja trimisă la Viena de fostul domnitor Şerban, ca să ceară primirea Ţării Româneşti în „Liga Sfântă”. Această alianţă, fiind primejdioasă, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu i-a trimis lui Bălăceanu porunca să întrerupă tocmelile cu habsburgii, „să vie în ţară şi să se părăsească de cele ce gândeşte”.
Aga Bălăceanu, dorind să-i ia locul domnitorului, n-a ascultat de poruncă, ci s-a alăturat oastei austriece trimisă în Ţara Românească împotriva Sfântului Constantin şi a turcilor, dar în lupta de la Zărneşti, austriecii au fost înfrânţi, aga Bălăceanu şi-a găsit moartea, iar Sfântul Constantin s-a întors cu bine la Bucureşti.
Desăvârşit cunoscător al situaţiei politice şi militare din această parte a lumii, voievodul Constantin a înţeles că ţara trebuie ferită de război cu oricare din împărăţiile vecine, însă trebuie ferită şi de o alianţă cu vreuna din ele. O alianţă ar fi dus la ocuparea ţării cu oşti străine, la jafuri şi omoruri, precum şi la amestecul străinilor în treburile poporului nostru. Aceasta era cugetarea luminată de Dumnezeu a binecredinciosului voievod Constantin.
Iar fiind ţara ocupată de nemţi, domnul mergând la Buzău la episcopie, a participat la Sfânta Slujbă a Bobotezei împreună cu boierii şi poporul. Şi cu toată inima toţi se rugau să se milostivească Dumnezeu de sărmana ţară. Iar Domnul face voia celor ce se tem de El, şi spre cel ce nădăjduieşte spre Dânsul, mila îl va înconjura(Psalmul 31,11). Că s-au speriat nemţii de mulţimea tătarilor ce veneau asupra lor, şi au fost siliţi să treacă în Ardeal. Iar tătarii au fost înduplecaţi cu multe daruri să părăsească ţara. Aşa a izbăvit Dumnezeu neamul nostru şi de ciumă şi de lepră.
Deşi mică, oastea ţării era bine pregătită pentru că domnitorul făcea mari cheltuieli cerute de cumpărarea armelor şi plata ostaşilor. Şi a înființat voievodul regimente noi, de tălpaşi (infanterişti), plăieşi (în partea de câmpie) şi roşiori (cavalerişti). La Cerneţi a fost înfiinţată o căpitănie de graniţă. Pe Dunăre pluteau corăbii militare româneşti. Cunoştea bine domnitorul că slăbirea armatei îngăduie ca ţara să fie pradă lupilor.
Cei 26 de ani în care Sfântul Constantin a cârmuit Ţara Românească au fost socotiţi de cronicarii vremii drept anii în care se împlinise ectenia Sfintei Liturghii: „Pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremi paşnice, Domnului să ne rugăm!” Că binecuvântează Dumnezeu pe cei care-L binecuvântează pe Dânsul, iar pentru dreapta credinţă şi evlavia Domnitorului se revarsă mila lui Dumnezeu asupra celor care l-au ales şi asupra neamului lor. Xenopol îl caracterizează drept „cel mai deplin acrobat politic ce au stătut vreodată în capul popoarelor”[1] şi încă: „Acest simplu fapt – că a domnit peste 25 de ani, ne arată că el trebuie să fi fost o fire de om deosebită… Dacă ne gândim la vremurile grele când el a domnit, când Poarta purta două mari războaie care trebuiau să aducă asupra domnului român cele mai mari greutăţi, (…) trebuie ca mintea lui Brâncoveanu să fi fost de o dibăcie cu totul afară de cale, pentru ca el să stea în tot acest răstimp de strajă pe tronul muntean”.
Ctitor de lăcaşuri sfinte
Cunoscând din Sfânta Liturghie că Domnul binecuvântează pe cei ce iubesc podoaba casei Sale, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu a fost unul din marii ctitori din Ţara Românească, atât prin numărul dumnezeieştilor lăcaşuri înălţate sau rectitorite de el, cât şi prin frumuseţea picturii, icoanelor şi vaselor liturgice dăruite. În vremea lui s-a plămădit „stilul brâncovenesc”, ultimul capitol mare al artei vechi româneşti şi unul dintre cele mai strălucite din arta creştină de după căderea împărăţiei bizantine. Istoricii consemnează 19 biserici zidite din temelii de Sfântul Constantin sau rezidite, reparate şi înfrumuseţate de dânsul pe tot cuprinsul Ţării Româneşti. În 1683 repară Biserica Mănăstirii Bistriţa şi Biserica Sfântul Dimitrie din Potlogi. În 1688 zidește Biserica Sfântul Gheorghe la Mogoșoaia. În 1706 înnoieşte lăcaşul Mănăstirii Arnota, ctitorie a lui Matei-Vodă Basarab.
Sfântul Constantin a zugrăvit biserica Mănăstirii Sfinţii Arhan­gheli din Târgşor, ctitorie a lui Antonie-Vodă, străbunicul doamnei sale Maria şi a rezidit biserica Mănăstirii Mamun, împodobind-o cu zugrăveala iscusitului meşter Pârvu Mutu. Binecredinciosul voievod a înnoit Mănăstirea Snagov, biserica domnească Sfânta Paraschiva din Râmnicul Sărat, Mănăstirea Dealu, biserica domnească din Târgovişte.
Mănăstirea Hurezi a fost târnosită în 1694. Tot în 1694 s-au isprăvit şi chiliile Mănăstirii Sfântul Gheorghe din Bucureşti, mănă­stire închinată Ierusalimului. În 1698 a fost ctitorită biserica din Făgăraş. Între 1698-1703 a fost refăcută biserica Mănăstirii Polovragi, iar între 1701-1702 a fost înnoită Mănăstirea Govora.
Sprijinitor al tipăririi cărţilor ortodoxe
Sfântul Constantin se îngrijea şi de rosturile duhovniceşti, culturale şi educative ale ctitoriilor sale.Tiparniţele domneşti ale mitropoliilor, episcopiilor şi mănăstirilor mari scoteau cărţi folositoare de suflet în româneşte, dar şi în alte limbi ale creştinilor supuşi de tirania turcească. În timpul cât a cârmuit el, au lucrat în Țara Românească nouă tipografii, care au scos 84 de cărţi în română, greacă, slavonă şi arabă. Aceste cărţi erau tălmăciri româneşti din Sfânta Scriptură, cărţi liturgice (Liturghierul, Molitvelnicul, Ceaslovul, Octoihul, Triodul, Penticostarul), scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Cărţile erau dăruite de Domnitor, nu vândute. El socotea aceasta o datorie pentru zidirea duhovnicească a binecredincioşilor.
Fiind foarte iubitor de învăţătură, Brâncoveanu întemeiază „academii şi şcoli în mai multe limbi”[2]. În 1688 în Ţara Românească nu exista decât învăţământ elementar. Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior românesc, şi organizează în chiliile de la Sf. Sava „Academia domnească”, unde se preda cu profesori din lumea întreagă: logica, istoria, fizica, metafizica, matematica, retorica, poetica, astronomia, psihologia, greaca şi latina, franceza şi italiana. Împreună cu Mitropolitul Sfânt Antim Ivireanul, tipăreşte prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în româneşte: Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688). Luptând împotriva propagandei catolice, îi cere lui Ieremia Cacavela să traducă din latină Istoria papilor (a lui Platina), unde sunt adăugate comentariile traducătorului în care se combat dogmele catolice şi se apără Ortodoxia. În 1690 tipăreşte Manual împotriva schismei papistaşilor”manual distribuit gratuit. Lângă stema Ţării Româneşti se află scris: „aşezată între lună şi soare pe radioasele ramuri ale Ortodoxiei, răzbind papismul cu baston şi sabie”[3]. Tipăreşte multe alte cărţi de mărturisire ortodoxă şi combatere a ereziilor catolice şi calvine.
Sfântul Constantin a ajutat prin bogate danii, tipărirea la Veneţia, în 1712, a Marelui Dicţionar sau Tezaurul întregii limbi greceşti, într-o ediţie nouă, îngijită de Gheoghe Trapezuntul, profesor la Academia Domnească din Bucureşti. Era pe atunci cel mai mare dicţionar al limbii eline.
Lupta împotriva uniației
Adunarea papistașilor, rupându-se de adevărata Biserică a lui Hristos în anul 1054, a pierdut harul Preasfântului Duh și a dovedit aceasta atât prin mulțimea de erezii în care a căzut, cât și prin crimele cumplite ale inchiziției, cruciadelor și uniației.
Văzând că ortodocșii sunt statornici în credință, papii au uneltit viclenia uniației, prin care le promitea preoților ortodocși îmbunătățirea situației materiale prin aderarea lor la hibridul „greco-catolic”. Greco-catolicii își puteau păstra formele exterioare ale cultului, însă erau obligați să îl pomenească și să îl recunoască pe ereziarhul papă ca patriarh al Romei și ca cel mai înalt patriarh al Bisericii.
Din documentele istorice cunoaștem foarte bine intențiile cele viclene ale papistașilor. Episcopul Athanasie Anghel uită de făgăduinţele făcute la Bucureşti în faţa Mitropolitului Teodosie şi a Patriarhului Dositei al Ierusalimului de a păstra dreapta credință şi semnează unirea cu papistaşii. Când se află că el a fost „rehirotonit” episcop papistaș la Viena şi că a depus jurământ să rupă legăturile cu Ţara Românească, începând cu 25 februarie 1701 se întrerupe orice relaţie bisericească cu Athanasie. Iar Patriarhul Dositei al Ierusalimului aruncă anatema asupra lui.
Cei dintâi care au protestat împotriva uniaţiei au fost românii din Șcheii Braşovului sfătuiţi de Patriarhul Dositei să se ferească de a avea legături cu Athanasie.
Braşovenii s-au prezentat la Alba Iulia protestând împotriva instalării unui episcop unit în catedrala istorică a românilor ortodocşi din Ardeal. De la catedrală, suita s-a îndreptat spre reşedinţa mitropolitană (mănăstirea oraşului) unde delegaţia a repetat protestul dar a fost alungată cu forţa.
Vestea unirii unor români din Ardeal cu adunarea papistaşilor şi statornicia braşovenilor în credinţa strămoşească îl determină pe voievodul Constantin Brâncoveanu să le adreseze acestora la 5 iulie 1701 o scrisoare prin care le făgăduieşte ajutor prin scris şi faptă. Voievodul intervine la împăratul Leopold să nu forţeze pe românii ortodocşi la unire. În urma acestei intervenţii, Leopold garantează românilor ortodocşi libertatea religioasă.Neoficial însă, împăratul Leopold dă dispoziţii generalului Rabutin să facă sforţări de a-i trece pe românii ardeleni la biserica unită.
Iată scrisoarea domnitorului către binecredincioșii din Brașov:
„Io Costandin voevod Bojiĭu milostiĭu gospodarŭzemli Vlahscoe
Molitvelor voastre preoților dela Brașov și altor bătrâni den Șchéĭ sănătate vă poftim, carté ce ațtrimis néu venit și toate căte ne scrieț am înțeles. Căt pentru dumnéluĭ piscupul de aciĭ din Ardél, în ce féu s-aŭ purtat și ce aŭ făcut am conoscut din scrisoare-vă, de care bună nădéjde am avut șiîncredințat săntem, că Dumnezeŭ unora ca acestora, cariĭ ocărăscu și nu cinstescu légéîntru care s-au pomenit șînainté lui Dumnezeŭ s-au făgăduit, cu degrab le va răsplăti, că de multe ori aceasta am văzut, că cel ce-ș lasă légé sa și poftéște alta, ĭ-aŭ plată de la direptul Judecător Dumnezeu, ĭar molitva voastrăși dumnévoastră alalți pravoslavnici, cumcă nimic nu v-aș lunecat, nici ațumblat după acéĭa, ci aț păzit curata lége cé pravoslavnică caré de la părințiĭși moșii voștri o aveț, de aceasta foarte néu părut bine și ném bucurat, că cunoaștem că aț făcut lucru cinstit și cuvios, plăcut lui Dumnezeu și oamenilor celorînțelepți, dela care Dumnezeu rugăm să văîntăréscă și să vă păzéscă tot în cea strămoșască pravoslavnică lége, să o puteț ținé și păzi curată și nezmintită, căci noi vedem și de la curté împărătéscă dela Becĭ avem știre că piscupul n-are voe împărătéască ca să facă silă oamenilor, fără cănumaĭ ceĭ ce vor vré de voĭa lor. Decĭ nu găndim, nici socotim că să va tinde dumnélui maĭ mult den cătu-ĭ iaste porunca, și ales, că la acé beséricăsăntem și noĭ ctitorĭ, de vréme ce ĭaste făcută de răposaț Domniĭ aĭ acești ță ce trebuiaște săpăzéscăși să urméze légé care au ținut pănă acum și noĭ iarș cu céĭa ce va fi de pre parté noastră a văpăzi și avă ajuta, cu céia ce se va puté, nu vom lipsi.Înțeles-am, căși părinț dela Făgărașși alțĭ creștini pravoslavnicĭ, ĭarăș asémené nimic nu s-aŭ lunecat cu firé, ce ș-au păzit cinsté legiĭ sale, care și de aceasta mult ném bucurat, măcar că așa li s-au căzut a și face, dé vreme ce noi acé sfăntă besérecăo am rădicat și o am făcut cu acé nădejde că oînchinăm présfănțitei săborniceștii a răsăritului Beséreci și că va fi prăn putință preoțiĭși creștiniĭlăcuitoriĭ de acolo, de acé pravoslavie să nu sălipséscăși noi iar zicem, cu céia ce ne va fi prin putință aĭ căuta și aĭ păzi nu vom lipsi. Aceasta acum și Dumnezeu pururé să vă fie într-ajutor.
Iulie 5, 7209
Io Costandin voevod”
Cinstindu-l pentru osteneala sa în apărarea dreptei credințe, Patriarhul Calinic al Constantinopolului îi scrie Voievodului Constantin următoarele:
„Prealuminate Doamne, precum vedem, cugeți ca un al doilea Patriarh și ai prevedere pentru orice pricină bisericească și te îngrijești de Biserică în multe; pentru care ne faci să gândim că, deoarece lucrezi și cele ale Domnilor și cele ale Patriarhilor, laudă Luminăției tale și de trei ori laudă se cuvine, bucură-te și te veselește, căci multă răsplată te așteaptă în ceruri pentru ostenelile tale”.
Familia Brâncoveanu, model de vieţuire creştină
Binecredinciosul Voievod Constantin şi Doamna lui, Maria, au avut patru fii şi şapte fiice. Dintre cei patru fii, întâiul născut, Constantin, purta numele tatălui său, nume al primului împărat creştin, Constantin cel Mare. Al doilea, Ştefan, a fost numit astfel în amintirea Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Al treilea, Radu, purta numele întemeietorului Ţării Româneşti, Radu Negru-Vodă, începătorul dinastiei Basarabilor. Al patrulea a fost numit Matei ca strămoşul său apropiat Matei-Vodă Basarab, mare ctitor şi cârmuitor într-o lungă domnie de pace.
Doamne Maria Brâncoveanu îşi îngrijea toţi fiii în frica lui Dumnezeu şi în simţul dragostei de neam. Adeseori făcea cu cateheze, după ce se adunau împreună pentru săvârşirea rugăciunilor de dimineaţă sau de seară, studiau şi se întreceau în scrieri poetice şi literare. Avea strânse legături cu Patriarhul Ierusalimului, aceasta reiese şi din corespondenţa scrisă dintre aceştia, de unde se poate vedea dragostea Brâncovenilor pentru Ortodoxie, râvna de a apăra Adevărul neştirbit al ortodoxiei, dar şi nenumăratele danii oferite de familia Brâncoveanu Patriarhiei Ierusalimului. Dar nu numai Ierusalimul s-a bucurat de daniile brâncovenilor, ci până la Sinai şi la Sfântul Munte Athos au ajuns bunăvoinţa şi darurile marelui Voievod.
Deprinşi cu pravila bisericească, erau nelipsiţi de la sfintele slujbe şi adeseori, fiii mai mari alcătuiau laude Sfinţilor prăznuiţi. Astfel s-au păstrat câteva din scrierilor fiilor lui Brâncoveanu:
Mucenicia Sfinţilor Brâncoveni,
arestaţi în Vinerea Patimilor, martirizaţi la praznicul Adormirii Maicii Domnului
Vizirul Gin Ali-paşa avea de multă vreme ură mare împotriva Sfântului Constantin, nesuferind să vadă cum un principe de credinţă creştină are atâta putere încât îşi poate păzi ţara necotropită de oastea turcească. De aceea, vizirul căuta prilej să-l răstoarne din scaunul Ţării Româneşti pe Sfântul Constantin-Voievod, să-i ia averile şi, dacă ar putea, să-l facă să lepede credinţa creştină.
Prilejul s-a ivit după războiul din 1711 dintre împărăţia Rusiei şi a Turciei, când armatele lui Dimitrie Cantemir au fost biruite de păgâni. Turcii au aflat că oştile moldoveneşti au fost ajutate în taină de Constantin Vodă, voievodul fiind pârât chiar de unii dintre boierii săi. Aceşti nelegiuiţi au îngrămădit asupra capului lor încă o osândă: au întocmit scrisori ticluite din care să reiasă că domnul Ţării Româneşti era vrăjmaş împărăţiei otomane.
Vrăjmaşii Sfântului Constantin au ales vremea cea mai potrivită pentru împlinirea planului lor. Era către sfârşitul postului Sfintelor Paşti din anul 1714. Fiind ajutaţi de boierii trădători, păgânii au prins pe Constantin Vodă în Vinerea Patimilor cu toată casa lui şi l-au dus la Constantinopol. Aici au fost aruncaţi în temniță.
Despre clucerul Ianache, cel care a primit moartea mucenicească împreună cu domnul său, ştim că făcea parte din neamul vechi al boierilor Văcăreşti şi că era binecredincios şi sfetnic de încredere al Sfântului Constantin. El a ctitorit biserica Sfântului Nicolae din Văcăreşti. Prietenia strânsă cu domnitorul i-au atras bănuielile şi ura vizirului Gin Ali-paşa care îl cunoştea bine, căci marele clucer Ianache fusese sol la Poartă al domnului Ţării Româneşti. De aici a urmat prinderea, întemniţarea, chinuirea şi apoi omorârea sa.
Timp de patru luni, Sfântul Constantin a fost supus la chinuri de călăii sultanului, biciuit, ars cu cârlige înroşite în foc, spânzurat de picioare, ca să mărturisească faptele de care era învinuit şi să se lepede de credinţa creştinească. Dar, nereuşind păgânii nimic, au hotărât moartea tuturor Brâncovenilor de parte bărbătească, pentru ziua de 15 august 1714, spre a batjocori Praznicul Adormirii Maicii Domnului.
Osândiţii au fost aduşi pe jos şi desculţi la locul uciderii lor. După ce li s-a citit osânda, călăul a tăiat capul clucerului Ianache. Au fost apoi tăiaţi fiul cel mare, Constantin, care avea 31 de ani, Ştefan de 29 de ani, Radu, de 24 de ani, înaintea ochilor tatălui lor. Spun cei ce erau de faţă şi au istorisit în scris aceste cumplite fărădelegi, că Matei, fiul cel mai mic al Sfântului Constantin, în vârstă de numai 12 ani, înspăimântat de pieirea fraţilor săi, ar fi avut o clipă de slăbiciune firească la vârsta lui fragedă, ceea ce a dat musulmanilor speranţa că va trece la credinţa lor. Dar Sfântul Constantin i-a spus cu glas limpede: „Din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi lepede credinţa!” Atunci, întărit de harul lui Dumnezeu, tânărul Matei a spus gâdelui: „Vreau să mor creştin, loveşte!”, şi îndată gâdele îi reteză capul ca şi celorlalţi. În sfârşit îi tăie capul şi tatălui. După aceea trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost atârnate în faţa bolţii celei mari a Saraiului şi au rămas acolo vreme de trei zile.
Dumnezeu n-a voit ca Moaştele Sfântului Mucenic Constantin să rămână ascunse în mare. Credincioasa sa soţie a vegheat ca trupul domnitorului să fie scos din apă şi înmormântat în taină la Mănăstirea Sfânta Panaghia Camariotissa din insula Halki, ctitorie a voievodului.
În 1720, când doamna Maria a adus Moaştele în ţară, Oltenia se afla de doi ani sub stăpânirea ereticilor austrieci. De aceea, Sfintele Moaşte nu au fost aduse la Hurez, ci au fost îngropate în taină în biserica Sfântului Gheorghe din Bucureşti.
Pe candela de argint care luminează deasupra cinstitului mor­mânt se află scris: „Această candelă ce s-au dat la Sfeti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihneasc oasele fericitului Domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Măriei Sale Maria, carea şi Măriia Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aicea să i se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 7288 (adică 1720)”.
În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe aceşti Sfinţi Mucenici, arătând vrednică de urmat pilda mărturisirii lor. Pentru ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
| articol publicat în nr. 24 al revistei ATITUDINI
Bibliografie
Pr. Horia Constantinescu, Biserica fostei Mînăstiri Rîmnicu-Sărat, Ctitorie brîncovenească şi monument de artă feudală,Glasul Bisericii, 1965, nr. 1 – 2.
Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei Române de Alba Iulia, Braşov, 1893, Alba Iulia, 2002.
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.
Arhimandrit Lucian Florea, Ortodocşii din Braşov în luptă cu uniaţia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Glasul Bisericii, septembrie 1968.
Gherasim Cristea Episcopul Râmnicului, Viaţa Sfântului Martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopiei Râmnicului, 2001.
Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.
Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.
Prof. Th. M. Popescu, Cum s-au făcut „unirile” cu Roma, Ortodoxia, anul I, 1949, nr. 2-3.
Teodor M. Popescu, Uniaţia în lumina adevărului istoric, Ortodoxia, anul I, 1949, nr.4.
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania – încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973.
Dr. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul romînilor din Șchei (1700-1783), vol. I, Brașov, 1901.
Canonizarea unor Sfinţi români (20-21 iunie 1992), tipografia IBMBOR.
Documente privitoare la Istoria Românilor, volumul XIV al colecției „Hurmuzaki”, Documente grecești privitoare la Istoria Românilor, partea I, 1320-1716, București, 1915.
Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1991.
Sfinţi români şi apărători ai Legii Strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
Unificarea religioasă, Telegraful Român, 19 ianuarie 1936, Redactor responsabil Pr. Dr. D. Stăniloae.
Pagini din Istoria Neamului Românesc, de Ioan Vlăducă, Editura Fundaţia Justin Pârvu, 2011.
Viaţa şi Acatistul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Sfânta Mănăstire Hurezi, 1998.
               

[1] Xenopol, A.,D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VIII, ed. A III-a, Bucureşti, 1929, p. 64.
[2] Prefaţa unui mansuscris caligrafiat în 1702, aflat în Biblioteca Naţională de la Viena, în Buluţă Gh., Comori de cultură şi artă românească, în M.I., apr 1988, p 10.
[3] Bianu, I. Hodoş, N., Bibliografie românească veche, vol. I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 398.

sâmbătă, 5 august 2017

Nici porțile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos

MINȚILE DIABOLICE, BOLNAVE DE IMAGINAȚIILE DEMONICE ÎN SOCIETATEA CONSUMERISTĂ
ȘI CREDINȚA ÎN HRISTOS CEL ÎNVIAT

CUM SĂ SCAPI DE INFLUENȚA DEMONULUI CARE TE APRINDE DE URĂ ȘI RĂUTATE ASUPRA SEMENILOR?

Trăim în lumea care ne-am construit-o. Unii cred și astăzi, simplu și frumos, că faptele bune și viata linistita sunt semnul prezentei Duhului Sfant. Cei care pot implini acest deziderat crestin simplu omenie, bunatate, moralitate, deja prin faptele lor Dumnezeu le da titulatura de prieteni sau alesi "Eu v-am ales pe voi din lume.."(Ioan 15:19)
Si aici, Dumnezeu ne spune pilde nenumarate referitoare la Imparatia lui Dumnezeu dinlăuntru nostru, in Evanghelia Noului Testament.. "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte.."(Ioan 14:21) "Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune.."(Luca 6:45)

Asa ca, personal, Domnul Hristos ne arata ca "Luminătorul trupului este ochiul.." si mintea este lumina din suflet.
Sfantul Nicodim Aghioritul, spune in Razboiul nevazut si Paza celor 5 simtiri; ca o minte curata, o trezvie adevarata, o teologhisire mistica, o paza atenta a mintii si gandurilor se castiga prin hranirea duhovniceasca a mintii cu rugaciune si Sf. Euharistie, hrana cea inaripata a caii spre împărăţia de sus la Stapanul Hristos.

Privita la ansamblu, idea spirituala a Sfantului Nicodim Aghioritul pare irealizabila datorita contextului de moment in care traim azi. Viteza, graba, senzatia, placerea, consumismul retrograd, libertinajul ieftin, lipsa rusinii si valul tsunami de imoralitate precoce, care frang mintile tinere fara exercitiu ascetic si crestin, distrugand suflete nevinovate si fara aparare in fata experientelor hedoniste si care stau la baza abandonarii lui Hristos si a Dreptei Credinte.

Aici trebuie tinut cont de spusa lui Apostolul Pavel "multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2) si "lupta noastră este împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii."(Efeseni 6:12)

Sa nu uitam ca SATAN -BELZEBUT are metode personalizate si trufase de a-si atrage prin inselare adeptii.. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină "cât să înşele, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24,24) dar voi sa tineti de „Dreptarul învataturilor sanatoase, pe care le-ai auzit de la mine, tine-l cu credinta si dragostea care este în Hristos Iisus” (II Tim. 1, 13).

Pana aici, in duhovnicesc, nici gustul, nici frumosul, nici vederea, nici poftirea nu pot ataca omul, datorita trezviei si lipsei de fantezie a mintii si imaginatiei, lucru arata in filocalii. Noi nu trebuie sa ne lasam mintea coplesita de imaginatie, numita si "podul dracilor". Hristos nu a avut imaginatie, s-a rugat curat si cu lacrimi de sange.. "nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti"(Matei 26:39)
Ceea ce ne conferă lumea simpla, modesta, curata, frumoasa; minunile defensive si constructive ale dreptei credinte; fara mari eforturi teologice, ci doar dragostea simpla de Dumnezeu, deagostea curata si adevarata, asa cum zice Sf. Evanghelie ca "orice pom bun face roade bune"(Matei 7:17). Aici ar cadra toata patristica si filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, dar noaptea "a venit vrăjmaşul pe ascuns si a semănat neghină si zazanii.."(Matei 13:25).

Iarasi, Sfantul Nicodim Aghioritul ne arata cum mintea diabolica, demonica dospeste sub papucul celui rau. Diavolul, ca sa demonizeze un suflet are nevoie de fantezia imaginatiei si de ratiunile bolnave, sa le concorde cu "cariul poftelor" care rod in om sa-l impinga la justificarea satietatii caderii lui.

Asa isi naste diavolul "cozi de topor" in lucrarea nihilista si gnostica ce o duce impotriva lui Hristos, inca de la Golgota de cand urla derutat ca si presiunea mediatica din societatea de azi "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!"(Matei 27:40)

Formarea acestei ostiri de stransura a diavolului, de a bate razboi Credintei Crestine, se datoreaza si lui Iuda, care isi instruieste permanent fratii intunericului sa bata razboi cu biserica si clerul, asa precum odata tot noaptea cu ciomagari si caraule il cauta pe Invatatorul in Gradina Ghetzimani.
Nu-i greu de explicat cum atatea minti neinstruite sunt atinse de virusul sexualitatii si cu imaginatia clandestina luata de la Belzebut si cum emana aceasta literatura hedonista de dat publicului decent si reverentios sa o mestece chiar in vremea postirii in cinstea Sfintei Fecioare Maria.

Spune o vorba din batrani ca "pacatul il ajungi, ori te ajunge", iar Sfanta Scriptura la fel zice "pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală"(Matei 12:36)
Oare daca vorba zboara si scrisul ramane, ce va raspunde autorul, preotul caterisit Ioan Buga in fata lui Hristos cand va fi intrebat de catalogarile facute pentru fiecare arhiereu in parte si sentintele stabilite de domnia sa ca autor al acestor execrabile texte, scrise sub impulsul mintii bolnave, atinsa de ura demonica, de presupusele inchipuiri si naratiuni obscene, turnate cu gramada in opera sa "magistrala" de profesor erudit, de teolog, slujitor si implinitor al legilor sfinte?!
Cum este posibil sa uitam ce zice Evanghelia.. "cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate."(Iacov 5:20)

Cum sa torni asemenea aberatii schzoide si abjecte in urechile unei populatii decente, morale, modeste?

Ce simte un crestin neinitiat si neformat duhovniceste la asemenea acuze aduse unui sobor intreg de preoti si arhierei din lista presupusa a propriei dumneavostra dreptati si judecati?

Oare Domul Hristos ce zice in clipa aceasta cand citim pe sursele media asemenea inacceptabile cuvinte la nivel de vedere si nu de fapte cum zice Apostolul Pavel "ruşine este a le şi grăi.."(Efeseni 5:12)

Invatatura Evangheliei spune ca "daca certi pe frate intre tine si el si s a indreptat ai castigat un suflet." Ce doreste crestinul Ioan Buga sa faca El personal in public? O judecata obsteasca a tuturor dusmanilor inchipuiti ai lui, din mintea lui si sa le arate in chip luciferic ca si a pus tronul urii si rautatii personale mai sus de tronul JUDECATII LUI HRISTOS?

Opreste-te fratioare!
Pe cruce s-a rastignit Hristos, nu domnia ta!
El, Hristos, a intemeiat Biserica si nu putem noi oamenii s-o distrugem, platindu-ne polite personale in mod gratuit si vulgar, fata in fata cu poporul si cu sursele media care abia asteapta sa sorba sangele si veninul urii in condeiul "cancanelor mediatice", in lupta dintre acuzati si acuzatori!

Cum sa ne permitem sa desacralizam biserica, clerul, poporul si credinta ortodoxa fara pic de chibzuinta si discernere? Se vede ca bolim sufleteste, de ura, de vanitate, de inchipuiri si acuze pripite, de pofta maniei, de pofta pacatului, de pofta razbunarii fata de aproapele. L-am rastignit pe Hristos a doua oara, de mii de ori pe zi, uitand cuvintele "vai omului aceluia prin care vine sminteala.."(Matei 18:7).

Lacrimeaza Hristos pentru lacomia si ura noastra personala fata de binele celui de langa noi. Ne roade invidia, ne inbolnavim de linistea aproapelui, suferim din bucuria altora, ne arde smerenia si credinta celor simpli si totusi ucidem sufleteste prin denigrare, barfe , inscenari, sa ne ostoim setea de rautate.

"Sufletul tulburat este tronul diavolului!" spune Sf. Ioan Gura de Aur. Si cel ce asculta clevetiri si cel ce le sopteste, ambele madulare sunt ale diavolului!

De ce, daca Dumnezeu este iubire, smerenie, rugaciune, lumina.. Hristos este Mielul lui Dumnezeu ce ridica pacatele lumii! Cine mai poate ierta si dezlega pacate afara de Hristos? Nimeni fratilor, singur Dumnezeu, Cel bun, Cel bland, Cel vesnic!

Sa punem punct acestor manipulari si calomnii scurse in fata opiniei publice prin "un vas de cinste, iar altul de necinste"(Romani 9:21) ale Bisericii lui Hristos.
Sa oprim rautatea, vanitatea si razbunarea! Ele sunt a lui Dumnezeu!
"Şi orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, şi cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne întru voi, căci cu noi este Dumnezeu!"(Isaia 8:10)

Sa nu ne mai erijam noi, cei paruti sfinti dupa cuvinte, singuri aparatori ai credintei, in a rezolva treburile lui Dumnezeu cel in Treime Slavit.
Hristos si Duhul Sfant au intemeiat Biserica prin Cruce si Sange. Moarte si Inviere sub puterea credintei in Dumnezeu Tatal, scris este.."Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească."(Ioan 17:1)
Singur Hristos poate pedepsi sau ierta greselile tuturor crestinilor!
Singur Hristos a sfintit Biserica si o sfinteste in continuare. El o apara si o pazeste in veci „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia..”(Luca 12:32)
Nimeni nu poate lovi biserica si ponegri pe slujitorii ei dupa bunul plac "Cine esti tu, care judeci pe robul altuia? Daca sta in picioare sau cade?"(Romani 14:4)

"Fiti treji, privegheati, potrivnicul vostru, diavolul, umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita!"(1Pt 5,8); "Fiti tari, neclintiti, sporind totdeauna in lucrul Domnului!"(1Cor 15,58); "Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile voastre aprinse!"(Lc 12,35);
Fara acest dicton al credintei puternice si curate, vii si lucrative, vom pieri!
"Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte.."(Matei 12:25)
Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită (Mt. 26, 41)
"..şi aşa pururea vom fi cu Domnul."(Tes 4:17)

Părintele Calistrat
Mănastirea Vlădiceni, Iași
05.08.2017