miercuri, 1 iunie 2016

La mulți ani tuturor copiilor!

Odată, într’un sat de munte, la vremea când urzeşte întunerecul, stăteam de vorbă cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva ori şi s’a pierdut în pădure. După un moment de linişte a urmat întrebarea senină a copilului: de ce sboară pasărea? Altă dată, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale văii ca prins de o minune, a întrebat: de ce curge apa?

Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniştitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile vieţii. Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului vârstnic se scurg într’o formă banală. Feluritele chipuri ale lumii acesteia şi sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Omul de azi trăieşte totul în fugă, el nu prinde frumuseţea, nici lumina adevărului. Cele mai alese rosturi şi semne îi scapă; îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care îşi trăieşte viaţa aici îi închide porţile înţelesului. Cu fiecare zi ce trece omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei şi ale înţelepciunii. Trufia şi îndemnul numai către ordinea materială a lucrurilor îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiţiei umane.

Trăind şi repetând zilnic aceleaşi forme şi acte lumea înconjurătoare îşi pierde misterul. Sau mai precis, odată cu anii, omul îşi pierde un simţ foarte delicat, dar pătrunzător, care îl pune în stăpânirea substanţelor ultime ale existenţei; omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simţul adâncimilor; sâmburele dumnezeesc moare în el.

Dimpotrivă, copilul, fiinţă nouă şi neprihănită, necumpărată de ispitele aparenţelor înşelătoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi.

De aceea Iisus iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al Creştinismului, lume nouă care punea preţ pe nevinovăţie şi naivitate îngerească, pe frăgezime şi sete de absolut. „De nu vă faceţi la fel cu pruncii nici că veţi intra în împărăţia cerurilor.”

Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul.

Copilul este un mare dar al vieţii noastre aici: aduce cu el inocenţa, drăgălăşenia şi bunătatea. Copilul îndulceşte viaţa noastră atât de amară; făptura sa mică cu aripi la suflet ne dă multe învăţăminte. Un scriitor a spus: zâmbetul copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu. În preajma copilului stăruie  mereu o atmosferă de lumină şi frumuseţe.

Când întrebările bat la porţile gândului tău împovărat şi cer deslegare, când umbrele amintirilor alunecă pe pereţii sufletului şi cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu copiii. Aplecat asupra adâncurilor, umbli ca străbătut de fiorii unei zări virgine. Prietenii te cred nebun şi lumea te arată cu degetul. În rătăcirea ta prin pajiştile unei lumi de dumnezeesc tumult, în setea ta de înţeles şi vrajă, te întâlneşti doar cu copiii.

Cuvântul tău sună sec pentru cei vârstnici, dar întoarce ca pe o frunză spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.

(Ernest Bernea – PRELUDII, Ed. PREDANIA, 2011)