sâmbătă, 28 mai 2016

Predică la Duminica Samarinencii

Hristos a înviat!

«Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său» (4, 5). Întreaga regiune dintre Iudeea și Galileea se numește Samaria. Acest nume l-a luat de la muntele Samaria. Drumul de la Ierusalim spre Galileea continuă să treacă prin Sihar (astăzi Ascar). Acolo se află o bucată de pământ pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Emor.


«Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână; și era ca la al șaselea ceas» (4, 6). Domnul, obosit de drumul lung și greu, se așează lângă această fântână ca să-Și tragă sufletul, mai ales că sosise acolo în jurul amiezii («ca la al șaselea ceas») și era foarte cald.

«Atunci a venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-mi să beau» (4, 7). Sfântul evanghelist accentuează faptul că femeia cu pricina era din Samaria, întrucât iudeii îi socoteau pe samarineni drept idolatri. «Dă-mi să beau» – îi zice Domnul, semn că, într-adevăr era obosit și însetat și că trupul Său era cu adevărat trup omenesc, iar nu o închipuire, așa cum susțin anumiți eretici. Desigur, dacă ar fi vrut, ar fi putut trece peste această nevoie pur omenească. Cu puterea Sa dumnezeiască, ar fi putut suspenda această nevoie pentru o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna. Însă cum ar mai fi arătat că este om adevărat, El, Care «dator era întru toate să se asemene fraților» (Evr. 2, 17)? Cum ne-ar mai fi învățat pe noi să răbdăm în necazuri și nevoi, dacă El Însuși nu ar fi răbdat necazurile și ispitele la care a fost supus? Desigur că ar fi putut foarte ușor să scoată apă din stâncă, așa cum a făcut Moise în pustiu. Însă Hristos niciodată nu a făcut vreo minune numai pentru binele Său propriu, ci toate minunile le-a săvârșit pentru ceilalți. «Dă-mi să beau» – iată, Creatorul cere apă de la creatura Sa. Aceste cuvinte răsună în urechile oamenilor de două mii de ani încoace, căci nu se adresează numai samarinencii, ci tuturor generațiilor de oameni, până la sfârșitul veacurilor. Nu ne cere acest lucru fiindcă Îi e sete de apă, ci pentru că Îi este sete de voința noastră cea bună, de iubirea noastră. Și încă ceva: în nemăsurata Sa smerenie, nu i se adresează samarinencii ca de la Creator la creatură, ci ca de la om la om. Astfel, ne învață ce înseamnă smerenia, dar și slujirea aproapelui.

«Femeia samarineancă I-a zis: cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii» (4, 9). Femeia avea aceleași concepții pe care le aveau mai toți oamenii din vremea aceia, cum că ura pentru un anumit neam trebuie să fie aplicată în cazul fiecărui reprezentant al său. În pilda samarineanului milostiv, Domnul ne informase deja cu privire la dușmănia pe care iudeii o purtau samarinenilor. Astfel se explică de ce și samarinenii nutreau aceleași sentimente față de iudei. Pentru a se sparge zidul de ură dintre neamuri, trebuie spart mai întâi zidul creat de ura dintre oameni. Acesta este singurul mod logic de a se vindeca neamul omenesc de boala grea a urii.

«Iisus a răspuns și i-a zis: dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este cel ce-ți zice: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie» (4, 10). «Darul lui Dumnezeu» trebuie înțeles atât în sens material, cât mai ales spiritual. Din punct de vedere material, darul divin se referă la toate acele lucruri create de Dumnezeu pentru oameni. Întreaga lume reprezintă darul lui Dumnezeu pentru om, iar omul reprezintă darul lui Dumnezeu oferit lumii. Din punct de vedere spiritual, darul lui Dumnezeu este Însuși Domnul Hristos. Oferind omului întreaga lume văzută, ca semn al dragostei Sale nemărginite, Dumnezeu se oferă de fapt de Sine Însuși. Însă samarineanca nu cunoștea nici unul nici cele două sensuri ale darului și de aceea continuă să-L întrebe:

«Doamne, nici găleată nu ai și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?» (4, 11-12). Cu alte cuvinte, oare poți Tu să creezi un al doilea izvor de apă chiar aici, lângă primul? Așadar cuvintele samarinencii, schițează un gest de ironie la adresa lui Iisus, sau poate chiar de îndoială. Însă Domnul Hristos, Care urmărea să-l scoată pe om din mlaștina păcatului și a slăbăciunii, nu se arată deranjat câtuși de puțin de ironia discretă a femeii, ci Își continuă netulburat șirul învățăturii:

«Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică» (4, 13-14). Femeia, învățată fiind să gândească la nivel strict pământesc, rămâne zăvorâtă în concepția ei, conform căreia nu poate exista altă apă decât cea materială, menită să potolească setea omului, și zice: « Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot» (4, 15). Însă Domnul îi vorbește de fapt despre harul cel dătător de viață, care îl renaște pe om și îi potolește setea sufletească, ducându-l spre cărările vieții veșnice încă din timpul acestei vieți pământești. Atunci când harul dumnezeiesc pătrunde în om, face să izvorască din sufletul său un izvor nesecat de viață, bucurie și putere.

Iisus, văzând că nu a înțeles, mută discuția la un alt nivel, spunându-i:
«Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: n-am bărbat. Iisus i-a zis: bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus» (4, 16-18). Îi zice deci acest lucru pentru a o învăța să gândească duhovnicește, iar nu trupește. El cunoaște faptul că nu are bărbat, dar vrea să audă acest lucru din gura ei. Îi sugerează că știe totul despre viața ei («cinci bărbați ai avut»), făcându-i cunoscută atotștiința Sa. Desigur, acest lucru îi produce o impresie puternică femeii, care se simte încurcată și vinovată că tocmai i-a fost divulgat un secret pe care încerca să-l tăinuiască, și anume că «cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat». Această descoperire a tunat ca un fulger, luminând cerul înnourat al sufletului său. Să nu ne grăbim s-o condamnăm pe samarineancă, căci cei mai mulți dintre noi, în loc să-L avem pe Hristos drept Mirele sufletului nostru, suntem «căsătoriți» cu păcatele. De fapt întreaga convorbire a lui Iisus cu samarineanca ilustrează dialogul neîncetat dintre Dumnezeu și sufletul necredincios, dialog din care reiese un mesaj deosebit de important pentru fiecare din noi. Cel cu care îți petreci cea mai mare parte a vieții este și soțul tău. Dacă îți petreci viața și te ocupi numai cu cele ale lumii, îți umpli viața cu păcate, atunci vei muri dimpreună cu ele. Dacă te ocupi cu lucrurile celui viclean, atunci vei fi chinuit pe veci împreună cu el. În fiecare din aceste cazuri, vei bea o apă care, în loc să-ți potolească setea, ți-o va crește. Numai dacă Îl vei mărturisi pe Domnul Iisus Hristos ca «soț» legitim și vei trăi împreună cu El în credință și dragoste, vei bea apa cea vie și dătătoare de viață, care îți va potoli pentru totdeauna setea și te va duce către Împărăția cea cerească.

«Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: femeie, crede-mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este» (4, 19-22). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul urmărește să atingă o coardă sensibilă a inimii sale. Și femeia, care până atunci judeca totul în baza simțurilor și se afla sub influența concepțiilor pur lumești, vedem că, dintr-odată, începe să-și deschidă ochii duhovnicești și să-și schimbe radical modul de gândire. Iar prima dovadă a acestui fapt este recunoașterea lui Iisus ca prooroc. În continuare, începe să-și manifeste interesul pentru chestiunile spirituale, ocazie cu care îi adresează Mântuitorului o întrebare foarte actuală la acea vreme, și anume cea legată de nesfârșitele contre dintre iudei și samarineni pe tema locului în care trebuia venerat Dumnezeu: Ierusalim sau muntele Samariei? Din nou, Domnul Hristos nu-i răspunde printr-un simplu «da» sau «nu», așa cum se aștepta femeia. Ci îi descoperă faptul că închinarea lui Dumnezeu-Tatăl nu va mai depinde de un anumit loc geografic, astfel că întreaga dispută dintre iudei și samarineni este zădărnicită. Însă, cu toate că anulează dimensiunea geografică a locului de închinare, oferă totuși o anumită superioritate iudeilor («voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm»). Știe că femeia Îl vede drept iudeu și, de aceea, îi și vorbește în calitate de iudeu, arătându-i că este greșit să te închini Dumnezeului lui Avraam și, în același timp, idolilor asirieni și babilonieni (așa cum făceau samarinenii). Măcar iudeii știu că există un singur Dumnezeu și I se închină numai Lui, deși de multe ori o fac cu inima împietrită și mintea întunecată. În orice caz, «mântuirea din iudei este». Cu alte cuvinte, Mesia, adică Mântuitorul lumii, S-a născut din neamul iudeilor. Așa a făgăduit Dumnezeu-Tatăl și așa s-a și întâmplat.

«Dar vine ceasul și acum este când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr» (4, 23-24). Cultul samarinenilor nu este adevărat, pentru că ei nu știu cărui dumnezeu se închină. De cealaltă parte, cultul iudeilor nu este decât umbra adevăratului cult, «umbra bunătăților viitoare» (Evr. 10, 1). Atât cultul fals, cât și umbra adevăratului cult vor dispărea și, în locul lor, va fi instaurat adevăratul cult al adevăratului Dumnezeu. Soarele acestui nou cult deja a răsărit. A sosit vremea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tatăl lor și să I se închine în calitate de fii, iar nu de robi. Nu Îl vor mai venera prin cuvinte și jertfe materiale, ci în duh și adevăr, prin credință, înțelepciune și dragoste. Omul, în plinătatea sa, se va închina lui Dumnezeu în deplinătatea Sa preaminunată. Dumnezeu este duh; nu este nici trup, nici statuie, nici cuvinte deșarte, nici vreun loc părăsit. De aceea, cei care I se închină, trebuie să trăiască în duh și adevăr. Nu va mai fi ca în vechime, când oamenii se închinau lui Iahve în baza unui anumt tipar legitim, aducându-I jertfe materiale, ci va fi inaugurat un nou tip de închinare, cea întărită de fapte.

«I-a zis femeia: știm că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: ce o întrebi, sau: ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor» (4, 25-28). Domnul îi descoperă că El este Mesia. Femeia rămâne mută de uimire, nu-i vine să creadă că stă de vorbă cu Însuși Mesia. Exact în acel moment își fac apariția ucenicii Domnului, care, la rândul lor, rămân uimiți de faptul că Învățătorul stă de vorbă cu o femeie, și mai ales cu o femeie necredincioasă, samarineancă. Neștiind ce să mai întrebe, femeia își lasă vasul și aleargă în sat cu scopul de a-i anunța pe toți de cele întâmplate. «Nu cumva Acesta este Hristosul?» – îi întreabă pe săteni. Nu îndrăznește să spună că, într-adevăr, Acesta este Hristos, cu toate că trăise experiența întâlnirii și convorbirii personale cu El și se convinsese de acest adevăr. Astfel, datorită îndemânării și modestiei sale, samarineanca a reușit să atragă atenția locuitorilor satului, care au ieșit cu toții în întâmpinarea lui Hristos.

Între timp, la fântână a început o discuție între Învățător și ucenicii Săi, care cumpăraseră alimente și acum Îl îndemnau să mănânce. Cu toate că Îi era foame, Hristos Își continuă misiunea dumnezeiască, pentru care a fost trimis în lume: «Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau deci ucenicii între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce?» (4, 32-33). El le vorbește despre hrana duhovnicească, însă ucenicii nu pricep, ci rămân la nivelul pământesc al mâncării materiale.

«Iisus le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui» (4, 34). Voia Tatălui este și voia Fiului, întrucât Tatăl și Fiul împărtășesc aceeași existență. Atunci de ce le vorbește despre «voia și lucrarea Tatălui» și nu despre propria Sa voie și lucrare, de vreme ce este una și aceeași? Tocmai pentru a ne învăța pe noi, cei neascultători și mândri, ce înseamnă ascultarea și smerenia. Demn de remarcat este faptul că Hristos nu vede împlinirea voii Tatălui ca pe o sarcină, ci ca pe o hrană – «mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis». Acest lucru nu denotă, însă, superioritatea Tatălui în raport cu Fiul, ci dragostea totală pe care o nutrește Unul față de Celălalt.

«Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș» (4, 35). După ce le-a vorbit despre hrana duhovnicească, acum le vorbește despre secerișul duhovnicesc, care va fi precedat de anumite semne, asemenea secerișului material. Atunci când mulțimi de oameni se vor întoarce la Hristos, adică când vor începe să dea roade duhovnicești, va fi clar că secerișul este aproape. Este ca și cum le-ar spune ucenicilor: voi sunteți lucrătorii ogorului (secerătorii). De ce vă ocupați, deci, cu hrana materială, perisabilă, când în fața voastră se întinde un ogor atât de bogat în roade duhovnicești care așteaptă să fie culese? Deci nu vă îngrijiți în mod exagerat de hrana voastră sau a Mea, ci mai degrabă grăbiți-vă să lucrați ogorul duhovnicesc, ca să nu vă pierdeți plata.

«Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus toate câte am făcut» (4, 39). Priviți, deci, cât de coapte sunt roadele și cât de bogat este secerișul! Mulți samarineni au crezut în Domnul, chiar înainte să-L vadă în carne și oase, numai din cuvântul femeii samarinence. Aceasta, deși nu era proorociță, a reușit totuși să împrăștie sămânța credinței printre idolatrii acelui oraș. Ea a ajuns în rândul Sfintelor Mucenițe împreună cu surorile și fii ei. Această samarineancă este Sfânta Muceniță Fotini, cinstită de biserica ortodoxă pe data de 26 februarie.


Iubiți credincioși, 

“Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(4, 24).
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Ori, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea. Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El.
Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr”.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Sfântul Chiril din Alexandria, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos. El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne. Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect. Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel Căruia ne rugăm. Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu că Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, e ca o putere oarbă pe care trebuie    s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui. Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii, așa cum mărturisim în Simbolul de credință.
Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură.


Rugându-ne „în duh şi în adevăr”, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni XIII). Amin.
MH



luni, 9 mai 2016

Sfântul Hristofor Chinocefalul

    Sfântul Hristofor, prăznuit pe 9 mai, mai este cunoscut ca Sfântul cu cap de câine. Acesta provenea din tribul chinocefalilor și fiind luat rob a aflat credința creștinilor, dar nu putea să ceară botezul, fiindcă nu putea vorbi. Dobândind grai omenesc prin rugăciune a fost botezat și apoi a mărturisit pe Hristos. Viața pe larg am preluat-o de pe site-ul Doxologia și am pus-o la urmă.

    Acum să vă explic ce e chinocefalia. Există două teorii: prima că așa s-au născut (prezentă mai ales în mitologia antică egipteană și nu numai), a doua că copiii erau mutilați de mici pentru a crește fioroși, o formă primitivă de autoapărare (teorie susținută de istoricii contemporani). Oricare ar fi adevărul, există însă problema localizării lor, unii istorici îi plasează în India, alții în Libia, Etiopia și Egipt, ș.a.m.d. Indiferent de situație, aceștia au existat cu adevărat, iar fiindcă viața sfântului îl prezintă ca fiind născut așa, cel mai probabil aceasta este teoria adevărată despre acest popor.
    Chinocefalia le era familiară grecilor antici, din reprezentările zeilor egipteni Hapi (fiul lui Horus) şi Anubis (zeul egiptean al morţilor). Cuvântul grecesc (greceşte: κνοκέφλοι) „cap de câine” identifica de asemenea un babuin egiptean sacru cu faţa unui câine.
Rapoarte despre rase cu cap de câine pot fi găsite şi în antichitatea greacă. În secolul 5 d.Hr., medicul grec Ctesias a scris un raport detaliat despre existenţa chinocefalilor în India, cunoscut ca „Indica”. Similar, călătorul grec Megasthenes a susţinut că ştia despre oameni cu cap de câine în India, care locuiau în munţi, comunicau prin lătrat, purtau piei de animale sălbatice şi trăiau din vânat. Herodot raportează afirmaţii ale libienilor antici că asemenea creaturi, ca şi oameni fără cap şi variate alte anomalii, populează estul ţinuturilor lor.
Precum a arătat George Alexandrou, „în această cea mai nordică regiune a Pakistanului, şi ştim că erau popoare în această zonă care îşi crestau obrajii de la gură la ureche, ca să se vadă toţi dinţii. Marco Polo a văzut acest trib, pe care i-a chemat Cynocefaloi. El a spus că arătau ca buldogii; adică nu aveau capete alungite precum câinii ciobăneşti germani cu nasul lung, ci ca buldogii. Vă puteţi imagina – un buldog are o faţă rotundă, plată, conturată mai mult ca cea a unui om. Ei tăiau obrajii, pileau dinţii, tăiau urechile şi remodelau craniile copiilor lor, ca să crească având un aspect feroce. Toate acestea pentru a se proteja de invaziile constante ale regiunii… Aceşti oameni erau feroce la înfăţişare, dar nu feroce în căile lor. Erau doar un popor primitiv, care avea nevoie să se protejeze.
Iată aici descrierea acestei populații făcută de Ctesias în Fragment „Indica” (sumar din Photius, Myriobiblon 72) (traducere Freese) (istoric grec, secolul 4 î.Hr.):
„În aceşti munţi [indieni] trăiesc oameni cu cap de câine, a căror îmbrăcăminte este pielea fiarelor sălbatice. Ei nu vorbesc nicio limbă, ci latră precum câinii, şi în acest mod se fac înţeleşi unul de către celălalt. Dinţii lor sunt mai mari decât cei ai câinilor, unghiile lor sunt ca cele ale acestor animale, dar mai lungi şi mai rotunde. Locuiesc în munţi, până la fluviul Ind. Pielea lor este oacheşă. Sunt extrem de drepţi, ca restul indienilor, cu care se asociază. Înţeleg limba indiană, dar sunt incapabili să converseze, lătrând doar, sau făcând semne cu mâinile şi degetele ca mod de a răspunde, ca surzii. Sunt numiţi de către indieni Kalystrii, în greacă Kynocephaloi (chinocefali) (capete de câini). Ei trăiesc cu carne crudă şi sunt în număr cam de 120000…
Chinocefalii care trăiesc în munţi nu practică niciun comerţ, dar trăiesc din vânat. Când au omorât un animal, îl prăjesc la soare. De asemenea, ei cresc foarte multe oi, capre şi măgari, bând laptele oilor şi zerul făcut din el. Mănâncă fructe de Siptakhora, de unde se procură chihlimbarul, deoarece este dulce. De asemenea îl usucă şi îl păstrează în coşuri, precum îşi păstrează grecii fructele uscate. Fac plute pe care încarcă aceste fructe, împreună cu flori purpurii bine curăţate şi 260 de talere cu chihlimbar, cu aceeaşi cantitate de vopsea de purpură, şi 1000 de talere suplimentare de chihlimbar, pe care le trimit anual regelui Indiei. Ei schimbă restul pe pâine, făină şi lucruri din bumbac cu indienii, de la care cumpără şi săbii pentru vânat fiarelor sălbatice, arcuri şi săgeţi, fiind foarte îndemânatici în tragerea cu arcul şi aruncarea suliţei. Nu pot fi învinşi în război, deoarece locuiesc în munţi semeţi şi inaccesibili. La fiecare cinci ani regele le trimite un cadou de 300000 de arcuri şi multe suliţe, 120000 de scuturi şi 50000 de săbii.
Nu locuiesc în case, ci în peşteri. Pornesc la vânătoare cu arcuri şi suliţe, şi cum sunt foarte iuţi de picior, urmăresc şi curând ajung din urmă animalele pe care le vânează. Femeile fac baie o dată pe lună, bărbaţii nu fac baie deloc, ci doar îşi spală mâinile. Se ung de trei ori pe lună cu ulei făcut din lapte şi se şterg cu piei. Îmbrăcămintea, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor, nu sunt piei cu păr pe ele, ci piei argăsite şi foarte fine. Cei mai bogaţi poartă îmbrăcăminte de pânză, dar ei sunt puţini la număr. Nu au paturi, ci dorm pe frunze sau iarbă. Cel care posedă cel mai mare număr de oi este considerat cel mai bogat, şi la fel este şi cu celelalte posesiuni ale lor. Toţi, atât bărbaţii cât şi femeile, au cozi deasupra şoldurilor, precum câinii, dar mai lungi şi mai păroase. Sunt drepţi şi trăiesc mai mult decât alţi oameni, 170, uneori 200 ani.”

Cine are răbdare și bunăvoință să citească viața Sfântului pe larg, în cele ce urmează:


      Apucând prea răul Dechie cu nedreptate împărăţia Romei, la anul de la Hristos 250, şi luând ajutător la ocârmuirea împărăţiei pe Valerian, îndată a ridicat o prigoană mare împotriva creştinilor, pe care istoricii o numără a opta, pornit fiind la această prigoană, după cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dânsul, care iubea pe creştini şi îi cinstea, încât zic unii că Filip s-ar fi făcut chiar creştin. Iar Dechie atât s-a îndrăcit cu luptarea împotriva lui Dumnezeu şi atât de aspru şi cumplit s-a ridicat asupra creştinilor, încât a scris cărţi şi porunci nelegiuite şi nedrepte către toţi ighemonii şi stăpânitorii cei de sub stăpânirea luif care erau păgâni ca şi dânsul, poruncindu-le cu mare groază ca să silească pe cei drepţi şi binecredincioşi robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor şi să mănânce bucate din cele spurcate cu sângele dobitoacelor jertfite; iar câţi nu vor să se lepede de Hristos, mai întâi să-i pedepsească şi să-i bată cu felurite răni şi să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci toţi stăpânitorii şi ighemonii ţărilor şi cetăţilor se sârguiau cu toată puterea să se arate bineplecaţi şi supuşi către împăratul; şi păgânii aveau multă îndrăzneală, iar cei credincioşi erau prigoniţi şi munciţi păgâneşte.

Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcând război cu alte neamuri şi biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de câine, care mănâncă oameni şi cărora noi le zicem căpcâini; pe acela voievodul l-a luat rob. Şi era înţelept la minte din fire şi cu cunoştinţă bună, cugetând dumnezeieştile cuvinte întru inima sa; şi văzând pe păgâni pedepsind totdeauna pe creştini cu multe feluri de munci, se mâhnea şi împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar fiindcă nu putea să vorbească şi să mustre pe păgâni ca un om, s-a dus de la dânşii la un loc deosebit, afară din cetate, şi, căzând la pământ, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: „Doamne, Atotţiitorule, auzi smerenia mea şi arată milostivirea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele şi dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul".
Astfel rugându-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe şi a zis către dânsul: „Reprovos - că astfel se numea el mai înainte s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei dar de la Domnul". Deci, sculându-se, s-a apropiat de buzele lui omul acela purtător de haine albe şi, suflându-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; şi mergând îndată în cetate şi văzând pe creştini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca şi cum însuşi ar fi pătimit munci, şi a zis către păgâni aceasta: „O, povăţuitori ai întunericului şi plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că aţi vândut sufletele voastre satanei, ci ne siliţi şi pe noi, care ne temem de Dumnezeul Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sunt creştin şi nu sufăr să mă închin zeilor celor deşerţi şi urâciunilor celor netrebnice".
Acestea zicându-le sfântul, un slujitor cu numele Vachios, care se întâmplase aproape de dânsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blândeţe: „Sunt legat de Mântuitorul meu Iisus Hristos şipentru aceasta nu-ţi fac ţie răsplătirea cea cuviincioasă; iar dacă m-aş mânia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăţia voastră cea stricată şi răzvrătită".
Deci, ducându-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit Iui acestea, zicând: „Sunt puţine zile de când, muncind voievodul pe creştini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaş înfricoşat, tânăr cu vârsta, iar cu chipul şi căutătura sălbatică, dinţii lui ies afară din gură ca şi ai porcului, capul lui este ca de câine şi, în scurt să zic, atât este de grozav, încât nu pot nicidecum să-i povestesc chipul lui. El huleşte pe zei şi împărăţia ta şi pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăţia ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăţiei tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creştinilor rugăciunile lor şi l-a trimis pe dânsul spre ajutorul lor?"
Iar împăratul, mâniindu-se, a zis către dânsul: „Oare ai diavol şi pentru aceasta ţi s-a arătat ţie într-acest chip?" Aşa a zis şi îndată a trimis două sute de ostaşi, zicând: „Legaţi-l pe el şi astfel să mi-l aduceţi; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiaţi-l în mii de bucăţi şi numai capul lui să mi-l aduceţi să-l văd, de este atât de înfricoşător precum spune ticălosul acesta". Iar Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creştinilor şi, şezând dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pământ şi, plecându-şi capul, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumne­zeule, Atotţiitorule şi Atotputernice, Cela ce Te porţi pe Heruvimi şi eşti slăvit de Serafimi şi lăudat de toţi sfinţii Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine, nevrednicul, şi porunceşte ca să înfrunzească toiagul meu ca al Sfântului Tău prooroc Aaron, ca să se arate şi spre mine bunătatea Ta cea multă şi să mă fac întru mărturisirea Ta mai sârguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin."

Astfel rugându-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzând un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine şi iarăşi s-a rugat, mulţumind Domnului. Iar ostaşii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfântul, au ajuns acolo într-acel ceas când el se ruga afară din biserică; şi, văzându-l de departe, s-au înfricoşat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalţi, zicând: „Ce ne înfricoşăm de un om gol, fără de arme?" Şi ducându-se aproape de el, l-a întrebat, zicând: „De unde eşti şi pentru ce plângi fără de mângâiere?" Iar el a răspuns cu smerită grăire: „Plâng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor neînsufleţiţi". Deci după ce au auzit ostaşii că vorbeşte cu blândeţe, au luat îndrăzneală şi au zis către dânsul: „împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou".
Reprovos a zis către dânşii: „Dacă mă veţi lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteţi, că stăpânul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele şi m-a eliberat de tatăl vostru, satana". Ei au zis către dânsul: „Dacă nu voieşti să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat". Sfântul a zis către dânşii: „Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiţi câtva timp, până voi lua Sfântul Botez şi atunci vom merge împreună". Iar ei au răspuns: „Cheltuiala noastră s-a sfârşit, şi nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile".
Iar sfântul le-a zis: „Aduceţi acea puţină hrană ce aveţi, ca să vedeţi puterea Dumnezeului meu". Deci punând ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, care ai binecuvântat cele cinci pâini şi ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi înmulţeşte pâinile acestea, ca să vadă şi aceştia minunile Tale şi să creadă că Tu singur eşti Dumnezeu adevărat, Care poţi toate!"
Aşa jugându-se el, a venit îngerul Domnului şi a zis către dânsul: „Îndrăzneşte, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ţi îndeplinesc toate cererile tale". Şi binecuvântând îngerul pâinile, le-a înmulţit. Atunci sfântul a zis către ostaşi: „Mâncaţi acum, fraţilor, cât voiţi, şi să cunoaşteţi din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătăţile cele pământeşti le dăruieşte celor ce cred în Dânsul, ci şi pe cele cereşti, fiindcă este puternic şi preabun".
Deci ostaşii, văzând o minune ca aceasta, s-au înspăimântat şi au strigat cu toţii: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Care mântuieşte pe robii Săi!" Apoi, închinându-se sfântului, au zis: „Credem şi noi într-Unui adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic şi mulţumim ţie că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecaţi, şi ne-ai scos pe noi din întunericul înşe­lăciunii, povăţuindu-ne către lumina adevărului. Deci noi de acum suntem cu tine şi porunceşte-ne nouă, ca să facem orice voieşti".
Atunci sfântul, veselindu-se, i-a învăţat din destul mântuitoarea propovăduire a lui Dumnezeu, câte cuprinde Sfânta Evanghelie. După aceea a plecat cu dânşii în Antiohia, la Sfântul Vavila, arhiepiscopul, şi i-a povestit toată pricina. Iar arhiepiscopul, mulţumind lui Dumnezeu, i-a învăţat şi i-a botezat pe toţi, numind pe Reprovos, Hristofor, care după aceea a sfătuit pe ostaşi să meargă la împărat. Şi mergând ei pe cale, sfântul îi întărea, zicând: „Fiilor şi fraţii mei iubiţi, acum cunoaşteţi pe Dumnezeu, în care am crezut. Deci să răbdăm pentru dânsul aici, puţină vreme, răni şi bătăi şi să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi însă să stăm bărbăteşte, netemându-ne nicidecum de înfricoşările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoşătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpânul nostru Hristos, în Care am crezut. Deci legaţi-mă pe mine şi mă duceţi la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeţi de munci, duceţi-vă unde vreţi, îngrijindu-vă de mântuirea voastră". Auzind ei acestea, au lăcrimat şi n-au voit să lege pe dascălul şi pe povăţuitorul lor către adevărata credinţă. Dar de vreme ce el a voit şi a primit, ei l-au legat.
Şi ajungând la palatul împărătesc şi văzând Dechie pe sfântul, s-a înfricoşat atât de mult, încât puţin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfântul către el: „O, preanenorocită şi stricată împărăţie! Dacă de mine, robul lui Dumnezeu, te-ai temut, slabule şi fricosule, apoi cum vei răbda mânia Lui în ceasul judecăţii, când te vor trage diavolii la divanul cel înfricoşat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?"
Iar  tiranul, după ce cu anevoie şi-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credinţa, neamul şi numele. Iar el a răspuns: „Sunt creştin şi mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfântul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din faţa mea şi mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; şi nu mă plec poruncilor tale celor păgâneşti". Dechie a zis către dânsul: „Rece şi rău nume ţi-a dat, care nu te foloseşte pe tine, ticălosule". Iar sfântul a zis către dânsul: „Rece este numirea voastră, nebunilor, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat şi vă închinaţi pietrelor". Dechie iarăşi i-a zis: „Fie-ţi milă de trupul tău şi jertfeşte zeilor, ca să te învrednicesc de multă cinste şi să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate". La acestea sfântul a răspuns: „Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fără de lege tiran şi să mă închin idolilor celor deşerţi! Bunătăţile tale să le ai tu şi cei deşerţi de minte şi cei de o minte cu tine şi nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înţelept. Deci pentru dânsul slujesc şi mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sunt diavoli şi vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre şi să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinţei tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voieşti".
Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe el de părul capului, legându-i o piatră de picioare, şi să-l împungă cu suliţele peste tot trupul. Iar sfântul, pătimind acestea, răbda vitejeşte şi zicea către tiran: „Nu mă plec ţie, păgânule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile şi rănile tale trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătăţile cele veşnice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dânsul; iar pe tine, o, ticălosule, te aşteaptă focul cel veşnic, pe care îl vei moşteni împreună cu diavolii, cărora le slujeşti". Atunci împăratul, mâniin- du-se şi mai mult, a poruncit să-i ardă subţioarele cu făclii aprinse. Şi făcându-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta şi-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegându-l, împăratul l-a rugat, zicându-i: „Mărtu­riseşte pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeţ la carul meu". Zis-a sfântul către dânsul: „Fă-te creştin şi mă vei avea drumeţ la carul tău şi vei împărăţi cu Hristos în veci".
Deci văzând împăratul că se osteneşte în deşert, a poruncit să aducă două femei desfrânate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preţ lucrate cu aur şi cu mărgăritare şi stropite cu miruri şi cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfântul într-o cameră împărătească şi vicleanul Dechie le-a făgăduit mulţi bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.
Deci îndată ce le-a închis, sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând: „Vezi, Doamne, cum au întins cursă şi sminteli picioarelor mele; izbăveşte-mă de cei nedrepţi şi păzeşte-mă de aceste ispite. Aşa, Doamne, să nu mă părăseşti pe mine, robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin".
Şi, sculându-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzându-l, s-au înfricoşat şi şi-au întors faţa lor la perete. Iar el iarăşi le-a întrebat cu blândeţe acelaşi lucru. Ele i-au răspuns: „împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculţi şi să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită". Sfântul le-a zis: „Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărăţesc cu Hristosul meu în veci, în Care şi voi, dacă veţi crede, va fi ferice de voi, că veţi moşteni toată desfătarea bunătăţilor celor veşnice şi vă veţi bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinţii".
Iar femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoşat şi s-au sfătuit între ele, zicând: „Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecât. Deci mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da nouă - dacă vom muri acum pentru El, vremelnic - viaţă veşnică şi nemuritoare". Deci au zis către el: „Credem în Hristos şi roagă-te Lui, ca să ne ierte păcatele noastre cele multe".
Deci sfântul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau dacă au făcut farmece sau au vrăjit; iar ele au zis: „Nu! Ci mai ales pe mulţi osândiţi la moarte şi pe mulţi robi i-am răscumpărat cu plata desfrânării, iar alt rău n-am făcut". Deci sfântul punându-şi mâinile cruciş pe capetele lor, s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina şi Calinica, şi fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu sfinţii Tăi; iertându-le lor câte au păcătuit în neştiinţă, căci a Ta este slava în veci. Amin".
După rugăciune, sfântul le-a învăţat articolele credinţei; iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut şi pe Care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie şi le-a întrebat de au înduplecat pe sfântul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: „Noi mai ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al lumii". Iar Dechie a zis: „Precum văd şi voi v-aţi fermecat". Achilina i-a zis: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi mântuieşte pe toţi câţi cred în El; iar zeii tăi sunt nişte pietre nesimţitoare şi nu pot să vă ajute vouă, decât numai vă povăţuiesc la pierzare".
Atunci Dechie, mâniindu-se, a poruncit s-o spânzure de părul capului şi să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcându-se aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor şi pielea capului s-a dezlipit şi simţea o durere foarte mare şi cumplită, pentru care s-a întors către sfântul şi i-a zis: „Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri". Sfântul a înălţat mâinile la cer, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe roaba Ta, să nu o laşi a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei". Acestea zicând muceniţa, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua întâi a lunii aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: „Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă şi potrivnică? Deci, măcar tu, înţelepţeşte-te şi jertfeşte zeilor, ca să nu pătimeşti mai mult unele ca acestea". Deci, înţeleapta şi buna Calinica, voind să batjocorească şi să amăgească pe tiran, i-a zis: „De vreme ce îmi porunceşti să mă închin zeilor, sunt nevoită să mă supun împărăţiei tale; deci, duceţi-mă la capişte, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvântul tău împărătesc".
Iar împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat deşertul la minte şi necunoscătorul şi a poruncit să întindă haine albe de la palat până la capiştea idolilor şi, luând purtătorii de suliţe pe sfânta, au dus-o, bucurându-se, stropind tot drumul cu miruri bine mirositoare şi de mare preţ. Iar când a ajuns sfânta la capişte, a întrebat pe nelegiuiţii popi: „Care zeu este mai mare?" Şi i-au arătat ei pe idolul Dia, pe care, apucându-l de mână, a zis: „Dacă eşti zeu, grăieşte şi spune-mi ce voieşti să-ţi fac, căci eu am venit ca să-ţi slujesc". Văzând că nu-i răspunde, a strigat mai tare către idol: „Zeu al păgânilor, vorbeşte cu mine!" însă el nu avea nici glas, nici auz.
Atunci ea a râs şi a zis: „Vai mie, păcătoasa, zeii s-au mâniat asupra mea, căci i-am defăimat şi nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate dorm şi nu aud". Iar popii au zis: „Pocăieşte-te din tot sufletul şi te vor ierta". Deci, mărturisitoarea şi-a scos brâul şi năframa sa şi cu acelea a legat pe idol; apoi, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Mântuitorul sufletelor noastre, ajută-mi mie în ceasul acesta". Şi a tras brâul cât a putut, surpând pe idol; asemenea a tras şi pe idolul Ieracliei şi pe al lui Apolon şi au pierit aceşti trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat şi din ceilalţi, câţi a putut, zicând: „Fugiţi, zeii păgânilor, şi vă prăpădiţi". Iar popii, văzând acestea, au prins-o ca să nu zdrobească şi pe ceilalţi. Iar ea îi batjocorea, zicând: „Adunaţi oasele zeilor voştri şi puneţi sare şi untdelemn, ca să-i vindecaţi". Deci ducându-se la Dechie toţi popii împreună cu poporul, au pârât pe mărturisitoarea credinţei creştine, zicând: „Această îndrăcită a surpat zeii noştri şi a zdrobit pe cei mari şi mai trebuincioşi zei şi, de n-am fi apucat să o legăm, ca o neruşinată, i-ar fi surpat pe toţi".
Iar împăratul a zis către ea cu mânie: „O, femeie rea, au nu mi-ai făgăduit mie ca să jertfeşti idolilor şi cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit, necinstito?" Iar ea a răspuns: „Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărâmat numai nişte pietre, ca să zidiţi case, dacă aveţi trebuinţă; dar de vreme ce îi numiţi zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voştri au fost biruiţi de o femeie şi n-au putut să se păzească. Deci cum nădăjduiţi să luaţi vreun ajutor de la unii ca aceştia?"
Atunci tiranul, mâniindu-se foarte, a poruncit unui meşter în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spânzurat-o pe sfânta şi, înfigându-i ţepi lungi de la călcâie până la umeri, au legat de picioarele şi de mâinile ei două pietre grele. Şi făcându-i-se toate acestea, simţea dureri foarte tari şi cumplite şi suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru aceea, căutând către sfânt, a zis: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te Lui pentru mine, că foarte m-am îngre­uiat". Iar el, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeul sfinţilor Tăi, primeşte şi pe roaba Ta aceasta, că Tu singur eşti milostiv şi iubitor de oameni în veci. Amin".

Atunci roaba lui Dumnezeu şi cu adevărat buna biruitoare Calinica, a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu". Zicând acestea, şi-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.

Iar Dechie mâniindu-se, a ocărât pe sfântul, zicând: „Tu, mai ales, se cădea să pieri, rău-numitule, faţă de câine, chip străin şi ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăţia ta de mai înainte?" Iar mărturisitorul lui Hristos a râs, zicând: „După cuviinţă şi cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce eşti primitor şi legătură a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas şi unealtă la toate voile lui. Ce voieşti? Şi ce mă mai ispiteşti în zadar, de-ţi pierzi vremea degeaba? Eu ţi-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiţi. Şi aş fi vrut, de aş fi putut, să te aduc pe tine la cunoştinţa adevărului, dar nu eşti vrednic, ca un orb ce eşti, să vezi soarele dreptăţii cel strălucit. Deci îmbărbătează-te, slujitorule al diavolului, şi munceşte cu nedreptate pe cei drepţi!"

Zicând acestea, a văzut că cei două sute de ostaşi care crezuseră erau adunaţi la un loc, luând aminte la cele ce se făceau, şi a zis către ei:Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi. Deci ostaşii au lepădat armele şi hainele înaintea împăratului şi, căzând, au sărutat pe sfânt, zicându-i: „Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat şi ne-ai povăţuit pe noi la lumina cunoştinţei lui Hristos, adevăratul Dumnezeu".

Văzând împăratul că toţi s-au închinat sfântului, s-a înfricoşat, ca nu cumva să fi cugetat sfântul să-i ia împărăţia şi a zis către dânsul: „Tiran şi potrivnic te-ai făcut mie". Iar sfântul a zis către el: „Nu te teme, că tu singur vei moşteni focul cel veşnic şi cei rătăciţi împreună cu tine". Atunci ostaşii au zis către Dechie: „O, împărate, noi am crezut în Hristos şi am mâncat pâine cerească, când ne-ai trimis să-ţi aducem pe robul Lui; deci nu ne vom lepăda de credinţa aceasta, de am pătimi de la tine oricât de multe munci". Atunci Dechie a zis către ei: „Ce am greşit vouă, fiilor, de m-aţi lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniţi, vă rog, luaţi îndoit cele ce aveţi de trebuinţă şi nu mă lăsaţi pe mine".

Iar ei au răspuns: „Ţineţi ţie bogăţiile tale, ca să te bucuri de ele, când diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nici nu avem nevoie de bunătăţile tale, nici nu ne temem de muncile tale". Apoi mâniindu-se Dechie şi temându-se mai mult, ca să nu urmeze şi alţii acelora şi să creadă în Hristos, i-a hotărât la moarte. Şi după ce le-a tăiat capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-a aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a apropiat nicidecum de ele. Iar cei binecredincioşi au luat noaptea sfintele moaşte şi le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.

După aceasta, păgânul Dechie a închis iarăşi în temniţă pe mucenic şi după câteva zile l-a adus la divan şi i-a zis: „Nebunule, dacă nu mă vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumărate munci". Iar sfântul i-a zis: „Nu mă înfricoşează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului şi moştenitor al muncii celei veşnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu şi nu mă tem de muncile tale".

Atunci a poruncit tiranul să facă o cămaşă de fier, s-o găurească în patru părţi şi, băgând pe mucenic în ea, să-l ţintuiască. Şi aducând lemne multe, le-a grămădit, şi, turnând peste ele douăzeci de vedre de untdelemn şi dându-le foc, a aruncat pe sfântul deasupra lor. Iar văpaia s-a înălţat atât de sus, încât s-au cutremurat toţi cei ce stăteau împrejur; iar el stătea nevătămat, rugându-se cu cucernicie către Dumnezeu, şi, ca şi cum ar fi fost într-un loc răcoros, aşa se afla în văpaia focului. Deci trecând mult timp şi stingându-se focul, a ieşit sfântul cu totul sănătos şi nevătămat, încât nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Şi văzând cei ce stăteau împrejur o minune înfricoşată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicând: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Ajută-ne nouă, împărate ceresc, că şi noi credem în Tine!" Şi căzând la picioarele mucenicului, ziceau: „Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos îl porţi în inima ta, şi nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului". Apoi strigau către împărat, zicând: „O, Dechie, ruşinează-te şi înfruntează-te, că a biruit Hristos!"


Iar tiranul, auzind glasurile lor, s-a înfricoşat şi, fugind, s-a dus la palat. Şi rămânând sfântul în târg fără de frică, învăţa pe cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credinţă. Iar păgânii au îndemnat pe împărat să omoare pe sfânt, ca să nu-şi piardă împărăţia sa. Deci a doua zi, când elinii aveau praznic mare, şezând tiranul la judecată, a trimis o mulţime numeroasă de ostaşi ca să lege pe toţi câţi au crezut, prin sfânt, în Hristos, şi să le taie capetele. Iar Sfântul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei credinţe şi îi învăţa să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să vieţuiască veşnic în Rai. Şi ascultând ei cuvintele lui, au stat cu bărbăţie şi s-au săvârşit ca nişte miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul şi păgânul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci a poruncit să aducă o piatră mare, pe care o ridicau treizeci de bărbaţi şi a găurit-o printr-o parte şi a legat un capăt de lanţ, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfântului şi, legându-i mâinile şi picioarele, l-a aruncat într-un puţ adânc, socotind că este cu neputinţă să mai iasă din acel loc prea întunecat. Dar în zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorât şi l-a scos viu şi nevătămat din acel puţ.

Deci văzând Dechie această minune, s-a îndrăcit de mânie, că n-a putut să omoare pe un om gol şi fără arme. Deci l-a întrebat: „Până când vrăjile tale te păzesc neprins şi nevătămat de munci şi nu pot să te piardă atâtea chinuri câte ţi-am dat până acum?" Iar sfântul a răspuns: „Până la sfârşitul vieţii vremelnice defaim scornirile tale, având pe Hristos al meu ajutător". Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier şi, arzând-o în foc, să îmbrace pe sfântul cu ea. Dar nici cât de puţin nu s-a apropiat de dânsul arderea îmbrăcămintei celei din fier, ci a rămas nevătămat. Iar tiranul cel vătămat la minte şi preanelegiuit zicea către sfânt cuvinte vătămătoare de suflet şi deşarte, îndemnându-l pe el să se închine necuraţilor idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere şi a zis lui: „Ai auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muţi, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci de ce te osteneşti, te munceşti şi te păgubeşti în zadar de atât timp? Eu mă închin lui Hristos şi îi slujesc Lui de-a pururea şi totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic şi preabun; iată, fă-mi mie câte voieşti".

Deci cunoscând Dechie socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărâre cea mai de pe urmă, zicând astfel: „De vreme ce neînduplecatul cu muncile şi netrebnicul Hristofor a defăimat nebuneşte poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urâcios şi grozav". Deci luându-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare şi îi urma lui mulţime nenumărată de popor păgânesc şi creştinesc.

Şi ajungând acolo, a cerut de la muncitori puţină vreme; şi, stând, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicând astfel: „Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, mulţumesc Ţie, că întru toate mi-ai ajutat şi ai ruşinat pe vrăjmaşul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog şi acum să stai lângă mine, preabunule Doamne, şi primeşte în pace sufletul meu, numărându-mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă robi ai Tăi şi dă şi prearăului Dechie vrednică plată a păgânătăţii lui, ca să se muncească, după dreptate, de diavoli, cărora le slujeşte. încă mă rog bunătăţii Tale, împărate Atotputernice, ajută creştinilor acestora şi tuturor celorlalţi, care se află în tot locul stăpânirii Tale şi îi izbăveşte pe dânşii de toate smintelile diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli şi unde s-ar afla vreo părticică din moaştele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea şi nici vreo grindină sau vreun lucru de scârbă să nu se întâmple acelui ce va avea la sine vreo parte cât de mică din moaştele mele. Iar pe câţi săvârşesc praznicul pătimirii mele şi citesc viaţa mea, păzeşte-i întregi şi nevătămaţi, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine eşti cuvântat în veci. Amin".

Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârşi pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum. încă şi aceasta îţi zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare şi Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci vino, bucurându-te, să dobândeşti bunătăţile şi bucuria, care ţi-am gătit ţie!"

Acestea auzindu-le sfântul, s-a bucurat şi a zis gealatului: „împlineşte-ţi porunca". Iar el, cu multă frică şi evlavie apropiin- du-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuşi gealatul s-a înjunghiat singur pe sine şi a murit, căzând peste trupul mucenicului; şi s-a întâmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.

Şi venind episcopul Ataliei, cu numele Petru, şi dând ostaşilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, şi l-a înfăşurat cu giulgiuri curate şi cu arome şi, luându-l, l-a dus în cetatea lui, care era aproape de un râu care o îneca de multe ori când erau multe ploi, făcând multă pagubă. Deci episcopul a pus moaştele Sfântului Hristofor în ţărmurile râului şi din ceasul acela râul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea, până în ziua de astăzi. Astfel preamăreşte Domnul, pe cei ce îl preamăresc pe El.

Iar după săvârşirea sfântului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească cererea sfântului, şi l-a lovit o boală cumplită. Şi văzând ticălosul că i se topea trupul lui de boală, striga, zicând: „Vai, mie ticălosul, pentru că am omorât fără dreptate pe robul lui Hristos, Hristofor, iar acum iau cumplită răsplătire". Iar împărăteasa a răspuns lui: „Dar nu ţi-am zis eu atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos şi nu m-ai ascultat? Acum ce să mă fac? Iată, rămân văduvă, ticăloasa de mine!" Atunci Dechie a trimis pe nişte ostaşi, zicându-le: „Rogu-vă pe voi, alergaţi unde am omorât pe Hristofor, robul lui Hristos, şi căutaţi poate veţi afla vreo părticică din moaştele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceţi; că doar atunci voi muri, dacă se va atinge de mine". Iar ei mergând, au căutat cu de-a- mănuntul şi, neaflând altceva nimic, au luat din ţărâna locului unde s-a vărsat sângele lui şi, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel şi-a dat la judecată pângăritul şi preanecuratul său suflet, care pedeapsă i-a dat-o Dumnezeu ca arvună a muncii celei fără de sfârşit Astfel povesteşte sfârşitul lui Dechie unul din scriitorii vieţii sfântului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericeşti, Ioan Zonara şi alţii, zic astfel despre moartea lui Dechie: „Iar Dechie, fiind pornit asupra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăţia romanilor, a pierit cu ruşine. Căci, prădând Bosforul barbarii, adică sciţii, Dechie s-a luptat cu dânşii şi pe mulţi i-a ucis. Şi fiind ei strâmtoraţi şi făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, împotriva barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Iar Gal, fiind vrăjmaşul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război acolo unde este o baltă adâncă. Şi astfel, barbarii, stând la război şi spatele întorcându-şi apucându-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuşi împreună cu fiul său şi cu mulţime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă şi acolo toţi au pierit, încât nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul în noroiul bălţii; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiară şi pentru mânia şi urâciunea ce avea asupra creştinilor".


Deci s-au pus amândouă istoriile pentru sfârşitul lui Dechie, ca să poată înţelege oricine, care este cea mai adevărată; şi, deşi se deosebesc povestirile, amândouă adeveresc cum că tot pentru prigoana şi uciderea creştinilor i s-a întâmplat un astfel de sfârşit. De care, cu rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Hristofor şi cu darul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava, împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Sfântul Hristofor ocrotitorul călătorilor

Potrivit tradiţiei ortodoxe, Sf. Hristofor îşi câştiga pâinea ajutând oamenii să treacă un râu învolburat purtându-i în spinare. Într-o bună zi, a întâlnit un copil care i-a cerut să îl treacă râul. Pe măsură ce înainta în râu, copilul devenea tot mai greu, astfel încât Hristofor, uluit de faptul că un copil putea să doboare un bărbat atât de puternic cum era el, a început să se teamă că aveau să se înece amândoi.
Copilul i-a descoperit atunci că era Hristos însuşi, iar greutatea lui era dată de povara lumii pe care o luase asupra Sa. Deşi se cunosc atât de puţine lucruri despre viaţa Sfântului Hristofor, sunt multe lucruri de învăţat din această întâlnire a lui cu Hristos pe Care L-a purtat în spate. Povestea lui ne aminteşte că toţi creştinii sunt chemaţi să se „îmbrace” în Hristos, purtându-şi fiecare crucea dată lui.

Cuvântul grecesc “Hristophoros” se traduce ca “purtător al lui Hristos” şi de aceea Hristofor este zugrăvit în iconografie purtând pe umeri un copil care, la rândul său, poartă în mână un glob ce simbolizează lumea.

Moaştele sfântului, inclusiv capul acestuia se găsesc în insula Rab din Croaţia.

În şedinţa din 18 august 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit ca Sfântul Hristofor să fie declarat ocrotitorul spiritual al transportatorilor români, la cererea Uniunii Naţionale a Transportatorilor Rutieri din România.

Rugăciune înainte de călătorie

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa, şi ai călătorit împreună cu robul Tău Iosif şi cu cei doi ucenici care au mers la Emaus, Însuţi, Stăpâne, călătoreşte şi cu mine robul tău (roaba ta), binecuvântându-mi drumul. Trimite-mi şi mie înger păzitor ca lui Tobie, ca să-mi fie povăţuitor şi apărător şi să mă ferească nevătămat de toată întâmplarea cea rea. Şi, astfel, cu pace, sănătate şi bună sporire să mă întorc şi toată viaţa să proslăvesc preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

Rugăciunea şoferului

Dumnezeule, Preabunule şi Multmilostive, Care pe toate le ocroteşti cu mila şi cu iubirea Ta de oameni, mă rog Ţie cu smerenie, ca prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor Tăi, să mă păzeşti de moarte năprasnică şi de toată năpasta pe mine, păcătosul, şi pe cei încredinţaţi mie şi să mă ajuţi să-l aduc pe fiecare nevătămat după a lui trebuinţă.

Multmilostive Doamne, izbăveşte-mă de duhul cel rău al iuţelii nesăbuite, de puterile întunericului, de patima beţiei cea aducătoare de nenorociri şi de moarte năprasnică fără de pocăinţă.

Mântuieşte-mă şi ajută-mă, Doamne, ca să ajung cu cuget curat la adânci bătrâneţi, fără vreun păcat de ucidere sau de vătămare a cuiva din pricina nepurtării mele de grijă, ca să se preaslăvească numele Tău cel sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

sâmbătă, 7 mai 2016

Predică la Izvorul Tămăduirii

Hristos a Înviat!

Preacuvioși Părinți; iubiți credincioși,

Iarăşi sărbătoare şi iarăşi praznic. Şi, ca să spun mai bine, în această sărbătoare s-a arătat nouă altă sărbătoare aducătoare de bucurie, ce umple inimile credincioşilor de veselie negrăită. Căci, în timp ce prăznuim încă purtătoarea de strălucire Înviere a lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, cea de mântuire lumii, iată, a strălucit nouă alt praznic al Maicii Sale celei Curate şi Doamna noastră şi Stăpâna, a Izvorului ei cel purtător de viaţă, care cu dreptate cheamă pe toţi credincioşii, să sărbătorim şi astăzi şi să ne bucurăm toţi cu veselie şi bucurie duhovnicească, slăvind în cântări şi doxologii pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel Înviat din morţi şi pe Preasfânta Sa Maică şi Stăpâna a toată zidirea, pe Binefăcătoarea şi Mijlocitoarea noastră a creştinilor, ca să primim har şi răsplată duhovnicească de la ea. Şi precum cei ce merg la scăldătoare, se întorc curăţiţi de întinăciunile trupeşti, astfel şi fiecare credincios ce aleargă la Biserica Izvorului Doamnei noastre şi bea cu evlavie şi credinţă şi se stropeşte cu cinstita aghiasmă a Maicii Domnului, se face strălucitor în chip minunat şi se curăţă cu preaslăvită şi străină curăţire, slobozindu-se de întinăciunile sufleteşti şi de orice boală trupească şi sufletească. În vinerea trecută, adică Vinerea Mare, Domnul nostru pironit fiind pe Cruce, şi rupând pe ea zapisul păcatelor noastre, ne-a dăruit nouă slobozire din robia diavolului, iar în această vineri ne-a învrednicit Iubitorul de oameni să prăznuim nu doar biruinţa noastră, pe care a făcut-o Domnul pentru noi împrotiva iadului, înviind din morţi, ci să prăznuim încă şi o altă minunată sărbătoare, adică sfinţirea Bisericii Maicii Sale Preacurate, a Izvorului primitor de viaţă şi izvorâtor de har.



Împăratul Leon cel Mare, deşi se trăgea din neam nobil, dar rămânând orfan de mic şi neavând cine să-i poarte de grijă, s-a angajat să lucreze ca măcelar, ca să-şi agonisească cele de nevoie pentru traiul de zi cu zi. Dar fiind un bun creştin, împodobit cu multe fapte bune, era foarte milostiv faţă de săraci, iar de la Sfintele Slujbe nu lipsea în nicio zi, căci îi plăcea să asculte tâlcuirile la Sfintele Scripturi. Drept aceea, trecând într-o zi prin locul unde astăzi se află Izvorul primitor de viaţă din Constantinopol, a aflat un om orb, ce rătăcea de colo-colo, pe care apucându-l de mână, îl povăţuia arătându-i calea. Dar întrucât acel sărman, din pricina ostenelii făcute pentru a aflat drumul, era însetat şi începuse să leşine (căci locul era pe atunci pustiu şi cu pădure deasă şi fără de apă), Leon milostivindu-se, lăsă pe orb lângă cale şi intră în desişul acela, căutând apă, ca să potolească setea acelui nefericit. Înconjurând acea pădure şi apă neaflând niciunde, se întorcea mâhnit, gândindu-se cum ar putea potoli setea celui orb. Şi pe când se gândea el astfel cu multă durere în suflet, aude un glas că-i zice: „Nu fi mâhnit, Leone, că aici aproape este apa; caută şi o vei afla.” Deci întorcându-se cu bucurie şi înconjurând acel loc de două şi de trei ori şi neaflând mult-dorita apă, iarăşi căzu în mâhnire mare, crezând că glasul ce-l auzise fusese de la cel viclean. De aceea se şi întoarse în grabă la orb, doar va putea în alt chip să aline suferinţa aceluia. Cum mergea el, auzi iarăşi un glas ca de femeie că-i zice: „O, iubite Leon, întrucât pentru dragostea Fiului şi Dumnezeului meu, Făcătorul şi Creatorul a toată zidirea, te-ai abătut din calea ta şi plinind porunca sfântă a dragostei, ai călăuzit pe orb şi cu multă osteneală te nevoieşti să potoleşti setea lui, pentru aceasta, iată, se dă ţie după dorinţa ta, apa pe care o cauţi. Mergi deci la acel copac unde şade un porumbel şi la rădăcina lui vei afla apă, din care luând adapă pe cel orb şi ochii lui stropeşte-i cu ea şi îndată va vedea. Şi asta va fi ţie semn că vei împărăţi cu puterea Fiului meu şi că voi fi cu tine în toate zilele tale.” Auzind aceasta, minunatul Leon s-a spăimântat şi, făcându-şi semnul crucii, s-a întors căutând să vadă vreun copac cu un porumbel în el şi totodată cine era ceea ce grăise către el. Şi nu văzu nici un om; văzu însă sus, într-un copac, un porumbel şezând. Deci, alergând într-acolo, găsi puţină apă ce curgea. Şi cu credinţă luând din ea, s-a întors la orb bucurându-se. Şi după ce îi dete să bea, aşa cum îi spusese acel glas, a stropit ochii lui şi îndată orbul şi-a recăpătat vederea. Văzând această minune preaslăvită şi crezând făgăduinţei Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu, i-a mulţumit împreună cu orbul căruia i s-au deschis ochii. După un timp oarecare, ajungând împărat, după făgăduinţa Maicii Domnului, n-a uitat să dea mulţumire ei, precum se cădea, împlinind cu fapta făgăduinţa ce-o făcuse către ea. Deci, îndată ce s-a suit la împărăţie, primul lucru bun ce l-a făcut a fost să zidească Biserica Izvorului primitor de viaţă, în numele Născătoarei de Dumnezeu, curăţind locul unde găsise acea apă tămăduitoare, pe când conducea pe orb pe cale. Acea biserică a fost zidită deasupra izvorului şi, fiind cuprins izvorul între zidurile bisericii, în mijlocul ei, a făcut acolo colimvitră sub cupolă. În cupolă era pictată Doamna Născătoarea de Dumnezeu, „Cea mai cuprinzătoare decât cerurile”. Şi se vedea un lucru minunat cu acea pictură, căci dacă cineva se uita în apa din colimvitră, se vedea ca şi cum acolo se afla Născătoarea de Dumnezeu pictată pe apă.
Şi se putea vedea acolo lucru străin şi minunat: bolnavi vindecându-se, orbi văzând, ologi umblând, diavoli izgoniţi din oameni şi orice boală nevindecată cu lesnire fiind tămăduită prin harul Născătoarei de Dumnezeu, ce sălăşluia în acea apă. În toate zilele alergau acolo oameni de neam împărătesc, boieri, arhierei, preoţi şi orice credincios şi nimeni nu se întorcea mâhnit, dacă mergea cu credinţă. Şi era acolo bucurie şi praznic în fiecare zi, din pricina mulţimii mari de oameni ce alergau acolo. Şi mulţi dintre cei necredincioşi văzând minunile cele mari ce se făceau la acel izvor, se întorceau la Hristos cu credinţă, botezându-se şi fiind număraţi în ceata credincioşilor Bisericii lui Hristos. Iar cei ce mergeau acolo, unii pentru vindecare, alţii pentru mulţumire şi alţii pentru doxologie, mulţumeau Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, nu cum fac astăzi cei mai mulţi, cu jocuri, dansuri, cântece şi beţii, ci cu privegheri de toată noaptea în cântări şi slavoslovii neîncetate, cu străpungere şi petrecere duhovnicească în rugăciuni şi ca să spun mai pe scurt cu tot ce mulţumeşte pe Dumnezeu.



Iubiți credincioși,
Ateii și chiar unii din creștini zic: Oare de ce nu mai face Dumnezeu şi azi minuni, ca în Biblie sau în Viețile Sfinților? Poate atunci oamenii ar crede în Dumnezeu. Sau: De ce lasă Dumnezeu suferință pe pământ?
Oameni buni, Dumnezeu face şi azi minuni. Vremurile noastre sunt pline de fel de fel de minuni şi arătări cereşti. Numai cât oamenii n-au ochi sufleteşti să le vadă. Avem mărturii ale minunilor săvârșite prin rugăciune fierbinte la icoanele  Maicii Domnului, avem pe Sfinții cu moaște întregi și făcători de minuni: Efrem cel Nou, Luca al Crimeei, Ioan Rusul, Nectarie din Eghina, Alexandru din Svir, cu moaște calde și mulți alții, care au vindecat pe oameni de cancer și alte boli grave. Avem aghiazma mică și cea mare care nu se strică. Dar cea mai mare minune, afară de Prefacerea pâinii și a vinului în Însuși Trupul și Sângele lui Hristos, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, este cea a pogorârii Sfintei Lumini în Ierusalim de Praznicul Învierii Domnului. De acest foc pogorât din cer, am fost binecuvântați și noi, obștea mănăstirii și credincioșii prezenți la Slujba Învierii, adusă de o credincioasă de la Patriarhie. Dar cum mulți contestă veridicitatea acestei minuni, mai bine zis a minunilor în general, zicând că au descoperit metoda prin care “burtoșii” de preoți amăgesc oamenii proști și creduli. Aceștia susțin că patriarhul Ierusalimului folosește lumânări dinainte pregătite cu fitil uns cu fosfor. Voi încerca pe scurt să vă arăt că acestă teorie “științifică” e falsă în ce privește Lumina de la Ierusalim din mormântul Domnului nostru Iisus Hristos.
Ateii susțin că lumânările sunt pregătite după următorul procedeu: "se înmoaie vârful lumânărilor în fosfor, iar acestea se aprind apoi de la sine. Pentru a amâna aprinderea flăcărilor, lumânările pot fi apoi înmuiate într-un solvent organic, fosforul urmând să ia contact cu aerul abia după ce acesta se evaporă."  Până aici pare că s-a "deconspirat" minunea din noaptea de Paște. Dar cu o cercetare mai aprofundată a proprietăților fosforului și în special a auto aprinderii fosforului alb, se vede că autorul și acel cercetător grec omit că prin ardere fosforul alb emite un fum toxic, iar auto aprinderea nu poate fi programată, elementul chimic fiind foarte inflamabil, și păstrat în apă.
Dar nu numai atât ci vă arăt în detaliu de ce această “dovadă” științifică nu  poate explica fenomenul din noaptea Învierii:
1. Lumina sfântă nu vine la o oră anume.
Dacă s-a folosit fosfor, cum se explică că  Sfânta Lumină vine anual la ore diferite, uneori după ore de rugăciune. Ba mai mult ea nu se coboară dacă nu sunt lăsați arabii creștini din Betleem să aplaude, să  chiuie și să bată din tobă, manifestări de bucurie ale lor.
2. Sfânta Lumină vine doar la ortodocși
Dacă se folosește fosfor, de ce celelalte confesiuni creștine nu folosesc aceeași metodă? Oare papa nu poate să procedeze la fel? Ba chiar, atunci când armenii i-au alungat din Sfântul mormânt, ortodocşii au slujit în biserica din apropiere. Sfânta Lumină nu a venit la armeni, ci a despicat un stâlp de marmură.
3. Se aprind nu doar  lumânările patriarhului, ci și candele și lumânări ale credincioșilor
    Dacă se folosește fosfor, cum se explică aprinderea simultană nu doar a buchetului de lumânări ale patriarhului, dar și a unor candele și lumânări ale credincioșilor?  Nu pot fi și acestea îmbibate cu fosfor, căci unii vin cu ele de acasă, sunt cumpărate din diferite locații și unele dintre acestea nici nu sunt folosite atunci și totuși nu se aprind pe drumul spre casă.
4. Fosforul scoate fum toxic mirositor.
Dacă se folosește fosfor, oare nu s-ar simți mirosul? Aprinderea atâtor lumânări nu ar intoxica lumea prezentă la eveniment?
5. Flacăra nu arde în primele minute
În respectivul documentar se spune că fosforul nu degajă căldură, însă în câteva secunde el se consumă de pe fitil, rămânând drept combustibil ceara sau parafina, materialele folosite în fabricarea lumânărilor. Ori Sfânta Lumină, indiferent de ce fel de lumânare folosesc credincioșii, nu arde în primele minute deși se dă cu flacăra (uneori uriașă) chiar prin barbă și prin păr. Fosforul deși nu degajă căldură e un pericol mare de incendiere (deci arde părul).
6. Sfânta Lumină a apărut și în mod vizibil, sub formă de fulgere, fascicul de lumină din tavan până în Sfântul mormânt, etc.
7. Fosforul a fost descoperit în secolul XVII.
Sfânta Lumină se coboară anual încă din primele secole, pe când fosforul a fost descoperit în secolul XVII, de alchimistul german Hennig Brand, care căuta să  extragă aur din substanțe galbene.
El a fiert urina umană până când a rămas un reziduu care lucea (fosforos = purtător de lumină).
Dar până la a realiza știința că fosforul e un nou element chimic, până la a se observa prezența lui și în alte substanțe decât în urină, au mai trecut peste 100 de ani.
Putem vorbi despre producție de fosfor abia din secolul 19. În plus, Ierusalimul era sub ocupație turcească, și nu cred că se grăbeau turcii să importe fosfor și să-l distribuie în imperiu pentru nevoile supușilor. Ba mai mult, astăzi de ce ar complota jandarmii sfântului mormânt (evrei, dușmani declarați ai lui Hristos) să lase patriarhul cu sursă de foc (în acest caz, fosforul alb) știind că îl controlează până la piele pentru a nu avea nimic asupra lui.

În concluzie, să mulțumim Maicii Domnului că se mai săvârșesc minuni și astăzi. Dacă nu am avut noi parte de minuni să cugetăm motivele: oare am cerut cu credință?, oare am fost mulțumitori pentru orice în fața lui Dumnezeu, oare ne va folosi ceea ce dorim așa de mult? Dar, mai bine zis, oare nu face Dumnezeu minuni în fiecare zi cu noi?  Nu plecați urechile la vorbele vrăjmașilor lui Dumnezeu.  Nădăjduiți în Dumnezeu și mulțumiți pentru toate, căci El știe tot ceea ce avem nevoie și dacă nu îndeplinește o cerere a noastră, sigur o face spre binele nostru. De câte ori am cerut sănătate în bolile noastre și când am dobândit-o în loc să mulțumim am făcut păcate? De câte ori am cerut să luăm nu-știu-ce examen și când l-am luat ne-am mândrit cu înțelepciunea noastră?  Noi trebuie să primim binecuvântarea lui Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate. El ne poartă de grijă în fiecare zi, dându-ne hrană şi apă, îmbrăcăminte, păzindu-ne viaţa, ajutându-ne în greutăţi. Atunci când ne este bine în toate, noi trebuie să spunem: „Slavă lui Dumnezeu! Dumnezeu ne ajută!” Iar când ne e rău şi ne lipseşte ceva, trebuie să spunem: „Dă, Doamne! Ajută-mă, Doamne!” Nu te înşela pe tine cu nădejdea fericirii în această lume. Adu-ţi aminte că pe toţi ne aşteaptă o altă lume după această lume, o altă viaţă. Amin


MH