luni, 7 martie 2016

8 Martie - Ziua Internațională a femeii. Duminica mironosiţelor - ziua femeii creștine

Ziua Femeii Creştine = Duminica Femeilor Mironosiţe
Ziua Mamei Creştine = Bunavestire

De ce ar trebui să sărbătorim Ziua Femeii Creştine, şi nu 8 martie?

Mai întâi, Biserica Ortodoxă a stabilit că sărbătoarea femeilor creştine se face în Duminica mironosiţelor. Femeile creştine sunt mironosiţe, nu în sensul peiorativ pe care îl atribuim astăzi cuvântului (prin falsa evlavie, prin ţinuta exterioară ori prin gesturi liturgice exagerate), ci prin slujirea şi dragostea pe care trebuie să le mărturisească faţă de Creatorul şi Mântuitorul lor. Aşa cum femeile mironosiţe L-au urmat şi L-au slujit pe Hristos în perioada activităţii Sale mesianice, până la moarte şi după Înviere, la fel şi femeile creştine îşi regăsesc menirea adevărată în Biserică, prin slujirea lui Hristos şi a familiilor lor. Nu există pentru femeile creştine o sărbătoare şi o bucurie mai mare decât bucuria pascală ce decurge din această slujire.

În al doilea rând, paradigma femeii creştine este Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, care este în acelaşi timp Fecioară şi Maică. Deci, le ocroteşte şi pe tinerele creştine, dar şi pe mamele creştine. Toate sărbătorile Maicii Domnului reprezintă prilejuri de cinstire şi de dragoste pe care femeile le manifestă faţă de modelul lor feminin. Chiar dacă în tradiţia populară, de sărbătorile Maicii Domnului sunt serbate doar femeile care poartă numele Maria, din punct de vedere teologic şi spiritual Maica Domnului - numită "Eva cea nouă" sau "Maica vieţii noastre" - este sărbătorită de fiecare creştin în parte.

De ziua internaţională a femeii nu se pomenesc nici sfinţenia, nici virtuţile femeii creştine, ci se serbează umanismul descreştinat al zilelor noastre prin educaţia modernă, idolatrizarea omului, divertisment, petreceri, consumism şi erotism. Astfel, se încalcă şi rânduiala Postului Mare. Cu alte cuvinte, în centrul zilei de 8 martie este serbată vechea Evă, cea ruptă şi opusă lui Hristos.

Se vorbeşte mult astăzi despre rolul femeii în societate şi în ceea ce ne priveşte, în creştinism. Nu întâmplător găsim femeia cel mai adesea în şcoală, în spital, acolo unde este nevoie de milă, de caritate. Edith Stein, o monahie occidentală din secolul trecut, intuia că femeia este, în familie şi pretutindeni, asemenea Duhului Sfânt, mângâietoare, consolatoare. Femeia creştină, cu sensibilitatea ei, a fost întotdeauna mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Biserică. În zgomotul vieţii moderne, femeia alege slujirea cu tăcere. Nu contează cât facem, pare să spună ea, ci câtă iubire am pus în ceea ce facem.

Primul lucru la care trebuie să privim este ceea ce ne spune Dumnezeu în Vechiul Testament despre locul femeii, despre raportul dintre bărbat şi femeie în cadrul condiţiei umane. Şi pentru aceasta trebuie să privim la primele capitole din Geneză.
În capitolul 1 se arată că Dumnezeu îl creează pe om, în sensul generic al termenului, "după chipul şi asemănarea Sa", am putea spune, fără a epuiza, în diferite limbaje: cu suflet nemuritor; cu minte şi voinţă liberă; având capacitatea să intre în relaţie cu El. Apoi se precizează "bărbat şi femeie i-a făcut": ambii "după chip şi asemănare": vedem deci egalitatea şi complementaritatea dintre bărbat şi femeie, din gândul lui Dumnezeu, pentru că aşa I-a plăcut să fie: "Şi iată erau bune, erau foarte bune". Amândurora le dă în stăpânire pământul, pe amândoi îi binecuvântează deopotrivă.
În a doua naraţiune (din capitolul 2,4 şi următoarele), mai "colorată", aceleaşi idei sunt exprimate cu imagini mai plastice: complementaritatea se vede din constatarea lui Dumnezeu: "nu-i este bine omului să fie singur". Degeaba trec toate animalele prin faţa lui Adam, nici unul nu-i este pe potrivă. (Pentru vremurile străvechi era poate necesar să se sublinieze că femeia nu e din rândul animalelor, ci cu totul altceva!). Egalitatea dintre bărbat şi femeie este sugerată de imaginea plăsmuirii ei din "coasta", din chiar trupul bărbatului, deci cei doi au aceeaşi natură, aşa cum însuşi Adam constată fericit: "În sfârşit, carne din carnea mea...". În "ajutorul pe potrivă", cuvântul nu are ceva depreciativ, nu arată o poziţie de inferioritate, ci se foloseşte în alte părţi despre ajutorul pe care Dumnezeu îl dă omului.

Păcatul strică egalitatea şi complementaritatea paradisiace dintre bărbat şi femeie

Egalitatea este sugerată şi lexical: ea se va numi âişşâh "femeie", în ebraică, pentru că e luată din âiş, ebr. "bărbat" (Gen. 2,23).
Intervine păcatul, cu consecinţele lui. Cei doi se ascund pentru că "îşi dau seama că sunt goi". Goi erau şi înainte, dar păcatul strică echilibrul iniţial dintre puterile spiritului: voinţa nu se mai supune minţii, pulsiunile vor să domine, ei nu se mai pot privi liniştiţi în frumuseţea trupurilor lor cu care fuseseră creaţi. Consecinţele păcatului le vor auzi din gura lui Dumnezeu: suferinţa - munca grea pentru trai, naşterea în dureri; moartea; stricarea armoniei iniţiale: El îi spune femeii "vei fi atrasă către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (3,16).
Deci tendinţa bărbatului de dominare asupra femeii, de a o pune în situaţie de inferioritate, este o consecinţă a păcatului, nu este din planul lui Dumnezeu cu omul.
Şi invers, am putea spune că atunci când bărbatul se uită cu respect, cu admiraţie, cu bucurie la femeia lui, ca la darul de preţ pe care i l-a făcut Dumnezeu, când aude "lauda grădinii de îngeri când răsare/ din coasta bărbătească al Evei trup de fum", după cuvintele lui Ion Barbu, el depăşeşte consecinţa păcatului şi se află în viaţa nouă adusă de Hristos!
De altfel, Dumnezeu priveşte cu milă la cei pe care îi va izgoni din Rai, mai bine zis care s-au rupt singuri de Dumnezeu prin păcat: le face haine de piele, să nu sufere de frig... (Gen. 3,21). Dar mai ales le face făgăduinţa dătătoare de speranţă, în care femeia are locul de referinţă: El îi spune şarpelui "duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul" (3,15): este făgăduinţa victoriei Urmaşului femeii asupra diavolului. Iar când Sfântul Pavel scrie că la plinirea vremii "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său născut din femeie" (Gal. 4, 4), arată împlinirea făgăduinţei subliniind la fel locul Femeii în economia mântuirii - altfel ce rost avea precizarea?

"În Antichitate, inferioritatea legală a femeii era normă…"

Cât despre situaţia femeii în legislaţia mozaică, trebuie să ţinem seama că ne aflăm în Antichitate, în Orient, într­o lume în care inferioritatea legală a femeii era "norma". În Biblie însă, pedagogia lui Dumnezeu porneşte de la situaţia obiectivă a omului şi încearcă treptat să-l ridice. Aşadar, doar comparând cu situaţia femeii în alte societăţi ale vremii, putem aprecia cum trebuie "plusurile". În primul rând este important despre Lege ceea ce e numit adesea ca "legătura între religie şi morală", expresie nu foarte fericită, de altfel. Cu alte cuvinte, accentuarea adevărului că lui Dumnezeu "îi pasă" nu doar de felul cum omul îi aduce cult, ci şi de felul în care acesta se poartă cu semenii, şi mai ales, foarte important, de felul în care se poartă cu cei mai slabi, mai defavorizaţi. În al doilea rând, este importantă egalitatea în faţa legii, pentru că împlinirea ei este inserată în Legământul dintre Dumnezeu şi poporul său: bogat şi sărac, om de vază şi om de rând, bărbat şi femeie răspund esenţialmente la fel: în caz de adulter, sunt pedepsiţi ambii făptaşi; soţul care îşi bănuieşte nevasta de infidelitate nu are dreptul să facă ce vrea cu ea, ci trebuie să o aducă în faţa preotului, care apelează la un fel de "judecată a lui Dumnezeu" care să-i decidă vinovăţia sau inocenţa, tot atâtea demersuri care ajung să-i dea şansa unei judecăţi corecte. Evident, numai bărbatul are dreptul să "divorţeze", dar nu-şi poate alunga soţia după plac, ci, am zice în termeni moderni, trebuie să-i asigure un fel de capital din care ea să se poată întreţine în această eventualitate. Dacă un om moare fără copii, ruda cea mai apropiată trebuie să aibă grijă de femeia rămasă singură, eventual luând-o în căsătorie. Există un întreg sistem de "protecţie socială" pentru săraci, între care văduvele au un loc însemnat. Chiar despre unele prescripţii care pot părea umilitoare am putea zice că în gândul lui Dumnezeu au alt sens: dacă femeia e socotită "necurată", deci intangibilă, patruzeci de zile după ce naşte sau în anumite zile din lună, înseamnă practic că-i va fi respectată liniştea în perioadele delicate ale existenţei. Există multe scene care arată că în familie femeia are o mare influenţă şi se ţine seama de părerea ei: fraţii o întreabă pe Rebeca dacă vrea să plece cu străinul (Gen. 24, 54-60); Iacob face "consiliu de familie" pentru a decide plecarea de la Laban (31, 4-16) etc. Şi ar mai fi multe de spus aici.

În Noul Testament, oglinda raportului bărbat-femeie este dată de relaţia Hristos - Biserică

Ce perspectivă aduce creştinismul în privinţa femeii?
Este incontestabil că adevărata eliberare a omului, a bărbatului şi a femeii este adusă de Iisus Hristos prin viaţa, moartea şi învierea sa; şi acest lucru a fost bine înţeles de primii creştini.
Sfântul Apostol Pavel, chiar când pare a le "pune la punct" pe femei spunându-le cum să se poarte în adunarea liturgică, atestă de fapt în primul rând că ele luau parte la aceasta deopotrivă cu bărbaţii, ceea ce era o noutate. Iar realitatea profundă adusă de Iisus este exprimată de Apostol când pune în oglindă relaţia dintre bărbat şi femeie în căsătorie cu relaţia dintre Hristos şi Biserică: când le spune femeilor să fie supuse bărbaţilor lor, o face în continuarea îndemnului adresat tuturor creştinilor: "Fiţi supuşi unul altuia întru frica lui Hristos", iar bărbaţilor le pune în faţă ca model pe Hristos "care s-a dat pe sine pentru Biserică" pentru că o iubeşte (Efes. 5,19-33). Tot la el găsim şi formularea cea mai concisă a eliberării: "Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Gal. 3,28).
Ce înseamnă în fapt acest lucru?
Domnul însuşi arată, în purtarea sa faţă de femei, la ce demnitate le înalţă: atitudinea lui este de mare simplitate şi tocmai prin aceea depăşeşte cu mult uzanţele timpului său. Până şi ucenicii "se mirau că stă de vorbă cu o femeie" (In. 4,27) atunci când El îşi dezvăluie identitatea profundă tocmai în faţa femeii din Samaria, deci din neamul cel mai puţin acceptat de iudei şi, pe deasupra, cu o situaţie matrimonială destul de încâlcită. Ba chiar îi arată ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu adevăratul cult ("în duh şi adevăr"), iar ea devine una dintre primele vestitoare ale lui Mesia. Iisus îi ia apărarea femeii păcătoase care Îi spală picioarele cu lacrimi, arătând că ea, tocmai pentru că marea ei iubire i-a dobândit iertarea, îi este superioară fariseului "corect" (Lc. 7,36-50). Intervine pentru a lăuda fapta Mariei din Betania care îl unge cu mir scump ("iar casa s-a umplut de mireasma mirului"), punând-o într-un fel în rândul mironosiţelor: "Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat!" (In. 12, 1-8). O scapă de la moarte pe femeia prinsă în adulter, făcându-i pe acuzatori să-şi scruteze propria conştiinţă (In. 8, 1-11). Laudă credinţa femeii cananeence, aşadar o păgână, pentru că aceasta, în ciuda unui aparent refuz, stăruie cu isteţime şi cu încredere, dobândindu-şi astfel minunea (Mt. 15, 22-28; Mc. 7, 27-28). Felul în care priveşte Iisus demnitatea femeii se vede şi din modul de adresare. "Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!" - îi spune femeii bolnave de curgere de sânge care se atinsese, poala hainei lui (Lc. 8, 48). Pe femeia gârbovită pe care o vindecă în zi de sabat o numeşte cu titlul nobil de "fiică a lui Avraam", care nu se mai folosise la feminin (Lc. 12,16). Dezvăluie adevărata valoare a celor doi bănuţi, darul văduvei sărmane (Lc. 21,1-4). Chiar înainte de a-i învia fiul, îi spune văduvei din Nain: "Nu plânge", iar evanghelistul subliniază că "Domnului i s-a făcut milă" de ea (Lc. 7,13, unde verbul folosit, splanchnizo, desemnează o înduioşare profundă, viscerală, maternă).

"Femeile sunt primele care acceptă mesajul lui Iisus şi îl înţeleg"

Nu e de mirare că, atunci când o învie pe fiica lui Iair, în învălmăşeala emoţiei generale, Iisus este singurul care are o reacţie de un realism feminin, matern, cerând să i se dea acesteia să mănânce (Lc. 8, 55). De fapt, Evangheliile arată că femeile sunt primele care Îi acceptă mesajul şi îl înţeleg; de aceea tocmai cu ele poartă El marile discuţii de revelaţie. Am văzut dialogul cu samariteanca; o vedem pe Maria, sora lui Lazăr, care lasă totul, chiar şi onoarea ei de gospodină, pentru a-i asculta cuvintele, iar El o încurajează în alegerea ei bună (Lc. 10, 38-42); dar şi cu sora ei, Marta, Iisus va purta discuţia despre înviere, dezvăluind că El este "Învierea şi Viaţa"; iar ea este în stare să-i afirme cu credinţă identitatea divină: "Da, Doamne, eu cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume" (In. 11, 27). Multe ar mai fi de amintit; fie numai şi întâlnirea de după înviere dintre Iisus şi Maria Magdalena; trebuie spus că, în ceea ce se înţelege de obicei ca un refuz: "Nu mă atinge", verbul (gr. hapto) înseamnă de fapt "a apuca", "a prinde", "a reţine", cum ar fi "Nu este vreme de stat pe loc!" Este de fapt o trimitere în misiune: "Mergi şi vesteşte fraţilor mei..." (In. 20, 1-18).
Dar figura cea mai importantă, prin care a intrat în lume mântuirea, este, evident, Maria, Mama lui Iisus. Putem spune că la Bunavestire, când ea îşi acceptă rolul încredinţat de Dumnezeu, este clipa de început a Noului Legământ. Despre relaţia ei în familie cu Iisus, evangheliştii spun destul de puţin, respectându-i discreţia personală. Iisus însă ţine să sublinieze că demnitatea ei depăşeşte simpla relaţie fiziologică, ea fiind modelul pentru orice ucenic, cea care face voia Tatălui, care primeşte cuvântul, îl cumpăneşte în inima sa şi îl împlineşte. La rugămintea ei extrem de simplă şi discretă, Iisus, deşi pare a o refuza, săvârşeşte primul semn, minunea din Cana Galileii (In. 2). Pe cruce fiind, Iisus o dăruieşte ca mamă omenirii întregi, reprezentate de ucenicul iubit, Ioan. Prin figura ei este pusă în valoare pentru prima dată fecioria de dragul Împărăţiei cerului. Multe ar fi de spus; de altfel, un adagiu medieval zicea De Maria numquam satis, în sensul că aprofundarea tainei ei - în relaţie cu misterul lui Iisus - nu are sfârşit. Dar ceea ce ne interesează, poate, mai direct este normalitatea vieţii ei. A avut destule momente grele prin care poate trece orice femeie: gravida care trebuie să nască într-un grajd, femeia cu copil mic care trebuie să se refugieze în necunoscut, plecarea de acasă a fiului, teama pentru viaţa lui, să-l vezi murind, să-l ai mort în braţele tale... Şi chiar în viaţa de toate zilele, trebuie să ne-o închipuim aducând apă, făcând pâine, măturând casa... Şi ea a trăit din credinţă, nu a înţeles totul deodată: ea şi Iosif "se mirau de cele ce se ziceau despre Prunc" (Lc. 2, 33), "nu au înţeles" (Lc. 2, 50); dar "ea păstra toate în inima ei" şi le medita (Lc. 2, 51), rămânând unită cu Dumnezeu în cel mai înalt grad în toate momentele vieţii. De aceea este modelul fiecărei femei, al fiecărui creştin, icoana Bisericii.

Feminismul păstrează zidul despărţitor nevoit de Dumnezeu

Societatea contemporană nu reuşeşte parcă să găsească un echilibru între extreme: feminismul, pe de o parte, şi desconsiderarea, abuzarea femeii, pe de altă parte. Care ar fi soluţiile care se impun pentru ieşirea din impas?
Am impresia că exagerările feministe păstrează zidul despărţitor pe care Dumnezeu nu l-a voit şi pe care ele se laudă că-l dărâmă. Nu fac decât să se mute pe partea cealaltă a acestuia, să încerce să schimbe polii puterii. De altfel, atâta vreme cât este vorba de un conflict de putere, de o atitudine competiţională, nici bărbatul, nici femeia nu sunt după gândul lui Dumnezeu.
În numele modernităţii, apar uneori de fapt forme noi de desconsiderare a femeii: posibilitatea de a se manifesta, oricât de provocator, în faţa oricăror mulţimi "la ore de maximă audienţă" nu înseamnă eliberare, ci transformare în obiect, fie el şi de distracţie. Libertate înseamnă în primul rând să poţi alege între bine şi rău, dar aceasta e doar poarta: libertate înseamnă să poţi face tot binele "pe care ni l-a pregătit Dumnezeu ca să-l săvârşim" (Ef. 2, 10).
La celălalt pol se află nu numai lumile tradiţionaliste în care femeia este lipsită de multe drepturi şi este considerată o fiinţă inferioară; mai rău este că prejudecăţi statornice de acest fel dăinuie şi în societăţile creştine. Hristos a adus adevărata eliberare a omului cu accent special asupra femeii pentru că era mai marginalizată, dar trecerea realităţii profunde în mentalităţi şi în comportamente este un proces foarte îndelungat, aflat încă la început...
Soluţii spre mai bine sunt multe; aş vorbi aici numai despre importanţa educării la respect, la conştiinţa complementarităţii şi a egalităţii de fond. Într-o familie în care fetele sunt puse să-şi slugărească fraţii în timp ce ei se joacă "pentru că sunt băieţi", într-o lume în care, în situaţii de "triunghi matrimonial", femeia e întotdeauna acuzată cu epitete nereproductibile, în timp ce bărbatul e admirat că "are succes" - şi exemplele s­ar putea înmulţi, într-o astfel de "lume", unde este viaţa nouă adusă de Hristos? O responsabilitate imensă o au aici toţi cei care, prin misiunea sau funcţia lor, au o autoritate deosebită şi ar trebui cu atât mai mult să manifeste prin cuvânt şi comportare libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Marile doamne ale lui Israel

Ne puteţi vorbi despre femei cu o viaţă remarcabilă în Vechiul Testament?
Într-adevăr, înţelegem mai bine statutul femeii în Vechiul Testament gândindu-ne la marile doamne ale lui Israel, chipuri de femei care apar în toate momentele istoriei sacre.
Sara, care vorbeşte direct cu Dumnezeu ("De ce râzi, Sara? - N-am râs, Doamne! - Ba ai râs, Sara"... ) şi căreia El îi făgăduieşte că va naşte un fiu, dincolo de posibil. Rebeca, tânăra căreia i se face milă de străinul însetat şi-i dă să bea, iar apoi acceptă să plece cu el în necunoscut. Rahela, soţia iubită a lui Iacob/Israel, care ajunge să fie chipul strămoaşei poporului ("Glas s-a auzit în Rama, de bocet şi plânset şi jale: Rahela nu vrea să se oprească din plâns pentru fiii ei, căci nu şmaiţ sunt." Ier. 31/38,15 reluat în Mt. 2,8 ). Mama lui Moise, care îi salvează viaţa acestui mare prieten al lui Dumnezeu. Miriam, sora lui Moise, care, după cum spune un comentariu rabinic, îl învaţă pe Israel să cânte la eliberarea din robia egipteană ("într-adevăr, scăpat din surghiun, Iacob nu cântase; scăpat de cuţit, Isaac nu cântase; scăpat din marea încercare, Avraam nu cântase; dar, în acea zi, nu numai Moise, prorocul, şi Miriam, prorociţa, au început să cânte, ci orice bărbat în Israel şi orice femeie, orice bătrân şi orice nou-născut, până şi pruncul în sânul mamei, pentru că vedea, în clipa aceea, slava Celui Veşnic"). Rut, străina care se alipeşte de poporul ales şi se învredniceşte să fie străbunica marelui rege David. Prorociţa Debora, numărată printre "judecători". Războinicele Iudita şi Iaela, dar şi suava Estera, care, prin curajul şi farmecul lor, şi-au salvat poporul de la pieire, şi altele şi altele...
Dar poate şi mai mult înţelegem ce vrea să ne spună Dumnezeu despre femeie în Vechiul Testament prin metaforizările feminine: poporul este logodnica, mireasa, iar Dumnezeu este Mirele "Mirele tău este Făcătorul tău: Domnul oştirilor este numele lui; Ca pe o femeie părăsită şi cu duhul mâhnit te-a chemat Domnul, ca pe soţia din tinereţe care a fost alungată, spune Dumnezeul tău. Pentru o clipă te-am părăsit, dar cu dragoste mare te voi lua înapoi." (Is. 54,5-7; la fel în Os. 11,1-4; Ier. 3,4-19). Dumnezeu apare cu sentimente şi gesturi de tată şi mamă: "Oare uită femeia de pruncul ei, nu se îndură de fiul ce a ieşit din sânul ei? Chiar dacă ea ar uita, Eu nu te voi uita pe tine, Iată, te-am însemnat în palmele mele!" (Is. 49,14-15); "După cum mama îşi mângâie copilul, aşa vă voi mângâia şi în Ierusalim veţi fi mângâiaţi" (66,13). Poporul e simbolizat prin chipul "fiicei Sionului", chemată să tresalte de bucurie pentru venirea izbăvitoare a Domnului. Figura feminină din "Cântarea cântărilor", iubită aşa cum Dumnezeu Îşi iubeşte poporul... Vedem astfel o valorizare a figurii feminine dincolo de tradiţii şi chiar de litera Legii.

Genealogia Mântuitorului pomeneşte şi patru femei. De ce?

Într-adevăr, genealogia din Evanghelia după Matei (1,1-16) aminteşte, într-o mulţime de bărbaţi de neam regesc, patru femei "neconvenţionale": Tamar, nora incestuoasă a lui Iuda, pe care acesta a iertat-o pentru intenţia ei bună de a-i da urmaşi (Gen. 38); Rahab, desfrânata din Ierihon, care îi ascunde pe cercetaşii evrei, dându-şi seama că Dumnezeu este cu ei (Iosua, 2); Rut, moabita, o figură nobilă, dar originară dintr-un neam cu care evreii s-au războit adesea; femeia lui Urie, cu care David a săvârşit adulterul pe care l-a plâns îndelung mai apoi. Toate, marcate de câte ceva care le-ar putea ostraciza, sunt asumate în obârşia omenească a lui Iisus, care ia asupra Sa păcatul lumii. Iar în cap de perspectivă a seriei "strămoaşelor" este amintită Maria, care îl zămisleşte de la Duhul Sfânt pe Cel născut din femeie care va zdrobi capul şarpelui.

De unde înţelesul peiorativ de "mironosiţă"?

Cred că la origine este expresia "a face pe mironosiţa", adică a afişa un aer pios, eventual îndurerat, plin de modestie, dar fără acoperire interioară. Oricum, se vede în această "alunecare lexicală" dispreţul sănătos al poporului pentru orice ipocrizie, cu atât mai mult în materie de religie.

Monahiile pot fi considerate a fi urmaşele femeilor mironosiţe?

Mironosiţele din Evanghelie nu reprezintă o instituţie, ci o atitudine sufletească ce se traduce în gestul concret de slujire smerită şi tocmai de aceea înaltă. O iubire adâncă pentru Iisus şi dorinţa de a o exprima, chiar atunci când Acesta tace. Curajul de a înfrunta orice risc, opinia publică, autorităţile ostile şi chiar imposibilul ("Cine ne va da la o parte piatra de pe mormânt?"). Mirul pe care îl poartă ele este imaginea exterioară a frumuseţii lor lăuntrice, a iubirii. Monahiile trebuie să le ia drept model, dar la fel orice creştin - fie el bărbat sau femeie, şi, până la urmă, oricare om.

Ce rol au avut ele în istoria Bisericii primare?

Dacă ne gândim la momentul "naşterii" Bisericii, în ziua de Rusalii, vedem că, în aşteptarea revărsării Duhului, cei unsprezece ucenici sunt adunaţi "împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus..." Şi asupra lor se aşază limbile de foc (Fp. 1, 13-14; 2, 1).
În Faptele Apostolilor sunt pomenite mai multe femei, care joacă un rol important şi sunt foarte preţuite în comunitate: Tabita, binefăcătoarea săracilor, cea readusă la viaţă de Petru (9, 36-40), Maria, mama lui Ioan Marcu, în a cărei casă se aduna comunitatea (12, 12), femeile din Filipi, care ascultă propovăduirea Sfântului Pavel (16, 13), iar dintre ele se remarcă Lidia, femeie de vază, care îi găzduieşte pe apostolii itineranţi (16, 14-15 şi 40). Printre puţinii care primesc credinţa la Atena se numără Damaris (17, 34). Priscila şi soţul ei, Acvila, ţes corturi la Corint împreună cu Apostolul Pavel, iar apoi îl însoţesc în Siria (18,19). Cele patru fiice ale diaconului Filip au darul prorociei (21, 9).
În scrisorile sale, Apostolul Pavel salută cu căldură o seamă de femei care i-au fost aproape în misiune: Phoebe, pe care o încredinţează bunelor oficii ale creştinilor din Roma (Rom. 16, 1-2), "iubita Persida, care s-a ostenit mult în Domnul" (Rom. 16, 12), Evodia şi Syntiche, care au luptat împreună cu el pentru Evanghelie (Fil. 4, 3), Loida, bunica, şi Eunice, mama ucenicului său Timotei, care l-au crescut pe acesta întru credinţă (2 Tim. 1, 5).
Vedem aşadar atestate în primele comunităţi creştine dăruirea şi generozitatea femeilor, precum şi respectul de care sunt înconjurate pentru felul în care ele trăiesc Evanghelia.

Putem spune că lucrarea lor s-a păstrat în viaţa Bisericii?

Sub diferite forme, lucrarea femeilor a fost totdeauna importantă în viaţa Bisericii, chiar dacă prezenţa lor a fost şi este încă, pe alocuri, situată într-un con de umbră. Nu este locul să fac liste: aş putea uita, pe nedrept, pe vreuna dintre miile care ar merita din plin să fie amintite.
E păcat că, din Părinţii Bisericii, sunt citate mai adesea aprecieri care rămân marcate de mentalitatea vremii şi a spaţiului lor de origine; doar există la ei şi multe cuvinte alese, mai ales atunci când se referă la personaje cunoscute, a căror viaţă înaltă au putut-o vedea direct. De pildă, Sfântul Vasile despre sora sa Macrina, Grigore de Nazianz despre mama sa, Nona, şi despre sora sa Gorgonia, în al cărei elogiu funebru spune: "În loc să sfinţească un singur suflet prin apropierea de Dumnezeu, ea a călăuzit la Dumnezeu o întreagă familie, toată casa ei, zămislindu-i la viaţa duhovnicească pe copiii şi nepoţii pe care îi dobândise după trup". Găsim la ei lauda adusă unor martire precum Perpetua şi Felicitas, sau chiar unor personaje biblice. Fericitul Augustin scrie, de pildă, despre Maria din Betania, care şedea la picioarele lui Iisus ascultându­l: "Oare nu stând aşezată asculta o femeie cuvântul Domnului, lângă care îngerii stăteau în picioare?" (Cath. rud. 13, 9).
Şi în zilele noastre există femei minunate, adevărate apostole în familie şi în societate. Poate că au mai mult de luptat pentru că... mentalităţile n-au ajuns încă să fie total străbătute de lumina.

Cine erau femeile mironosiţe? Ce ne spun Evangheliile despre ele?

"Mironosiţă" este un cuvânt de origine slavă care înseamnă "purtătoare de mir". Evangheliile sinoptice amintesc de "Maria Magdalena şi cealaltă Marie" (Mt. 27,61; 28,1 şi urm.), "Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, Salome" (Mc. 16,1 şi urm.), "Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Iacob şi celelalte împreună cu ele" (Lc. 24,1-11): a treia zi după îngroparea Domnului ele merg în zori "ca să vadă mormântul" (Mt. 28,1) şi "să-i ungă trupul cu miresme" (Mc. 16,1; Lc. 24,1), împlinind astfel gesturile de pietate din ritualul iudaic al înmormântării, pentru care nu fusese timp vineri, în ajunul sabatului. Ele vor fi astfel primele care vor primi vestea Învierii Domnului şi misiunea de a o duce şi celorlalţi ucenici; ele au fost cele dintâi care L-au văzut înviat (Mt. 28,9-10; In. 20,1-18). Mai sunt asimilate cu acestea Maria lui Cleopa şi Veronica, cea care, după o tradiţie, i-a şters faţa lui Iisus pe drumul crucii, iar chipul Lui s-a întipărit pe năframa ei.
Într-o cuvântare a Părintelui Teofil Pârâian am citit o remarcă ce mi s-a părut foarte importantă pentru lumea de azi şi pe care ţin să o amintesc: Femeile s-au străduit, au cheltuit ca să cumpere mirul, dar el a rămas nefolosit. Dumnezeu însă le-a primit darul; "Dumnezeu primeşte şi intenţiile omului, nu primeşte numai faptele omului." Mă gândeam că, în zilele noastre, când se pune preţ numai pe eficacitate, când se manifestă tendinţa de a împărţi lumea, maniheist, în "câştigători" şi "perdanţi", la Dumnezeu nu e important succesul pe care l-a scontat gândul omului; El ne poate uimi cu un răspuns mult mai presus decât acesta.

Maria Francisca Băltăceanu, profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, interviu din Ziarul Lumina.