În Patericul Egiptean se găsește următoarea povestire:
"Era odată un călugăr leneș, care mai mult dormea și nici o nevoinţă nu făcea, dar era foarte smerit. Când a sosit vremea să moară el era foarte vesel, așa că l-au întrebat călugării ce stăteau în jurul patului său:
-De ce ești vesel, nu ți-e teamă de chinurile iadului, căci toată viața ai petrecut-o în trândăvie?
- Sunt vesel pentru că, deși nici o faptă bună nu am, în toată viața mea nu am judecat pe nimeni și cred că Dumnezeu nu mă va judeca, căci scrie în Evanghelie :"Nu judeca ca sa nu fii judecat."
Avva Isaia a spus plin de înțelepciune: „Neosândirea aproapelui slujește ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea rațiunii duhovnicești. Acela care mustră pe aproapele, cu nebunie nimicește această îngrădire”.
A te socoti drept, justificându-te pe spatele altora, nu e evanghelic. Riscul comiterii zilnice a acestui păcat al judecării celuilalt îi pândeşte în egală măsură şi pe cel bogat, dar şi pe cel sărac, pe cel care vine în mod regulat la biserică sau pe cel care nu vine. De aceea, şi complexitatea, şi greutatea evitării lui. Fiecare dintre noi caută o justificare, o motivaţie pentru faptele sale, sau se consolează gândindu-se la păcatele celorlalţi. Trebuie să ne fie clar că pentru toţi există un singur Judecător: Iisus Hristos, şi niciodată nu vom putea obţine mântuirea prin comparaţie. Greşelile celorlalţi nu ne vor putea face drepţi, constatare la care ajunge şi Sfântul Apostol Pavel atunci când ne îndeamnă: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi" (Filipeni 2, 3). Reflectând asupra textului din Evanghelia de la Matei, "nu judeca, ca să nu fii judecat" (Matei 7, 1), ne dăm seama că ne deranjează şi de multe ori trecem fără să analizăm mai profund ce vrea să ne spună Mântuitorul prin aceste cuvinte. Convinşi că nu judecăm, mărturisim cu mare greutate că facem acest lucru. Noi credem că vedem realitatea aşa cum este ea şi pe ceilalţi aşa cum sunt ei: un mincinos, un orgolios şi alte multe defecte pe care omul le poate avea, iar părerea noastră, în general, este una superficială: nu se va schimba. Nu mergem până la capătul judecăţii, considerată lucidă şi îndreptăţită. De aceea, este necesar să ne abţinem de la o judecată pripită. Rămânem ipocriţi, sub judecata "clară", care ne surprinde în flagrant atunci când judecăm pe altcineva. Proba este cât se poate de evidentă: eu nu judec, eu constat! Uneori putem fi chiar sinceri, de aceea Mântuitorul Hristos nu face apel neapărat la voinţa noastră, care nu poate influenţa mereu spiritul de judecată, sau nu face apel la raţiunea noastră, deoarece celălalt poate evolua şi noi nu putem şti acest lucru sau nu ne dăm seama de el. Hristos face apel la sentimentul dureros al situaţiei în care cineva este judecat. Evanghelia prezintă o realitate, şi aceasta este una alterată, rănită, ca şi viaţa noastră. Dacă noi nu ştim ce înseamnă a fi judecat fără apel, condamnat fără a fi ascultat, eliminat fără a putea explica, atunci cererea lui Hristos rămâne literă moartă. Cuvintele Sale "nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi" sunt o rană, şi nu o dorinţă la care se referă Mântuitorul. Această cerere aminteşte de obstacolul dorinţei noastre: sentimentul de a judeca, pe care îl avem cu toţii foarte puternic, dar care ne împiedică accesul spre o dorinţă pozitivă, aceea de a nu mai judeca. Când pretindem că nu ştim ce înseamnă a fi judecat, practic sentimentul a fost înăbuşit, deoarece este prea dureros. Pretindem că nu judecăm, dar suntem lucizi, chiar ne înviorăm atunci când observăm comportamentul celorlalţi. Or, Hristos a venit pentru a răsturna judecata noastră, pentru a renunţa să-i mai vedem "atât de clar" pe ceilalţi: "Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd, să vadă, iar cei care văd, să fie orbi" (Ioan 9, 39). Cu alte cuvinte, cei care pretind că, atunci când îi judecă pe alţii, văd clar, să-şi dea seama că, de fapt, nu văd nimic. Nevoia repetată de a judeca, atunci când suntem conştienţi, poate deveni un lucru foarte dureros, constatat în ultimii ani şi în spaţiul public românesc. Este de-ajuns să ne simţim bine cu noi înşine şi să nu mai avem nevoie să-l schimbăm pe celălalt. Hristos face apel la cunoaşterea noastră de Dumnezeu şi la raţiune pentru a ne propune un schimb: judecată pentru judecată, condamnare pentru condamnare (Matei 7, 2). Textul de la Matei nu se înscrie în contextul judecăţii viitoare, ci în cel al vieţii cotidiene, în cadrul relaţiilor interpersonale, unde problema reciprocităţii se pune constant. În contextul trădării şi morţii, în momentul arestării, Iisus îşi îndreaptă cuvintele spre scopul urmărit de Dumnezeu: "Iar acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei" (Ioan 17, 13). Dumnezeu vrea să ne protejeze, iar atunci când îi judecăm pe alţii, suntem în pericol. Iisus se face purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, care ne ştie că suferim înainte ca noi să ne dăm seama. Mântuitorul urmăreşte prin cuvintele Sale să ne elibereze de sentimentul de a judeca şi atunci îndemnul Său capătă o altă dimensiune. El parcă ne-ar zice: dacă vă simţiţi judecaţi şi suferiţi pentru acest lucru, dacă vreţi să vă eliberaţi de aceasta, nu mai judecaţi şi veţi reuşi să vă închideţi rănile şi să vă vindecaţi. În loc ca noi să judecăm pe alţii pentru că ne simţim judecaţi de ei, Fiul lui Dumnezeu ne recomandă: nu judecaţi pe altul înainte ca voi să vă simţiţi judecaţi de el. Acesta este sensul cuvintelor Sale, iar atunci când vom reuşi să le punem în practică, vom fi eliberaţi, situaţia se va îndrepta spre ieşirea în Dumnezeu. Iisus ne invită să începem să ne vindecăm şi să ne eliberăm de sentimentul atât de puternic al judecăţii celuilalt.
Cum să se deprindă omul să nu osândească, când osândirea a devenit un obicei general și când în societatea contemporană există atât de multe motive pentru osândire? Întrucât osândirea, fie tâșnește din noi înșine, fie se naște din afară, vom examina întâi cinci mijloace de luptă cu ea pentru siuația când izvorul osândirii este în noi, iar apoi alte cinci mijloace de luptă când osândirea este aprinsă în noi din afară.
1. Primul mijloc este să conștientizăm și să căpătăm simțământul că osândirea semenilor pentru slăbiciunile lor morale este păcat, și încă un mare păcat. Trebuie să luăm aminte la ce-i așteaptă pe toți ce ce-și iau de la sine autoritatea de falși judecători și pe toți acei oameni grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, … ocărâtori, semeți, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, … călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Dacă omul își dă seama că osândind săvârșește un mare păcat, el lesne se va simți rușinat înaintea conștiinței sale. Acest simțământ va naște în inima lui pocăința, iar pocăința îl va conduce la mărturisire și la dorința sinceră de a suporta epitimia pentru care a osândit.
2. Pentru lupta cu osândirea este necesară în cel mai înalt grad luarea-aminte asupra noastră. Cine este cel care care veghează asupra sa? – Acela care este atent să nu păcătuiască cu nimic înaintea lui Dumnezeu și care își dă osteneală să-și aducă aminte în toate împrejurările, întotdeauna, porunca lui Dumnezeu: „Nu osândi!”
3. Ca al treilea mijloc de luptă cu păcatul osândirii vom indica osândirea de sine. Sfinții Părinți recomandă să ne aducem aminte permanent propria noastră stare de păcat și să ne osândim pe noi înșine. Dacă omul este cinstit înaintea sa și înaintea lui Dumnezeu, nu poate să nu vadă că el însuși este plin de patimi și de fapte rele.
4. Un foarte puternic mijloc de luptă este smerenia. Cel mândru osândește în stânga și în dreapta. Cel smerit însă, ajuns până la pătrunderea harică a stării lui de păcat, se consideră mai rău decât alții. Îi pare sincer rău de nefericita lui stare morală, plânge înaintea lui Dumnezeu pentru greșelile sale și însetează doar pentru un singur lucru – după milă. El se simte vrednic de osândă. Când vede pe fratele său că greșește, nu-i socotește păcatul mai greu decât al său. Căci gustă pe viu greutatea propriilor lui păcate.
5. Dragostea este unul dintre cele mai eficace mijloace pentru a dezrădăcina osândirea. Fie-ți milă de cel păcătos, iubește-l, și vei înceta să-l ponegrești! Dragostea acoperă toate cusururile(Pilde 10, 12), dar osândirea le descoperă! Poate oare cel ce iubește pe aproapele său să-l ponegrească în lipsa lui și să-l vădească înaintea altora? Prin urmare, învață să iubești și te vei dezobișnui să osândești!
6. Cum să procedăm în cazurile în care la noi ajung zvonuri că alții ne osândesc? Trebuie să tăcem, să ne înfrângem iubirea de sine rănită și să ne străduim să înghițim medicamentul amar, lăsând toate pe seama lui Dumnezeu, după înalta pildă a Mântuitorului Hristos (vezi I Petru 2, 23). O astfel de purtare este plăcută lui Dumnezeu și încununează sufletul răbdător cu cunună cerească. Desigur, nu este nicicum ușor să fii osândit, iar tu să taci și să nu te aperi. Acest lucru este o foarte mare nevoință. Dacă creștinul înțelept care este osândit constată că cei care ce-l ponegresc au spus ceva adevărat, îndată ia notă și se îndreaptă. Dacă vede însă că osânditorii răspândesc clevetiri și minciuni la adresa lui, el Îi mulțumește lui Dumnezeu că s-a învrednicit să sufere nevinovat fiind și ia seama să nu se dea mâniei. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări pe nedrept, cu gândul la El (I Petru 2, 19).
7. Adeseori nu avem dorința de a osândi, însă iată că cei cu care vorbim încep să ponegrească, predispunându-ne și pe noi către săvârșirea acelui păcat. Ce să facem în asemenea cazuri? Dacă ne nimerim printre oameni care osândesc pe semeni, noi trebuie cu tactică să abatem discuția și pe nebăgate de seamă să trecem la o altă temă. În unele cazuri este mult mai folositor să vorbim ceva bun despre cel osândit, care să destindă atmosfera. Dar dacă nu putem să facem nici una, nici alta, atunci, după sfatul lui Teofan Zăvorâtul, trebuie să nu participăm la osândire, ci să tăcem și să ne rugăm atât pentru noi înșine, cât și pentru cei ce osândesc, și pentru cei osândiți. Aici trebuie să subliniem cu multă tărie că, neparticipând la osândire nu trebuie în niciun caz să osândim în inima noastră pe cei ce osândesc.
8. Deoarece osândirea pare foarte captivantă și distractivă, pentru a ne izbăvi de acest păcat este nevoie să ne îndepărtăm de acei cunoscuți ai noștri care au slăbiciunea osândirii, și, nicicând să nu mergem în companiile în care se spun bârfe. Căci tovărășiile rele strică obiceiurile bune (I Cor. 15, 33).
9. Chibzuința duhovnicească este un moment extraordinar de important în lupta împotriva osândirii. Deoarece osândirea ni se prezintă în chip foarte iscusit ca fiind o virtute, este nevoie de mare înțelepciune duhovnicească pentru a vâna înșelăciunea diavolească ascunsă aici, astfel încât să fim demascați înaintea noastră, ca unii cărora ne place să osândim. Întrucât la această înșelare acționează patimile proprii, ea pătrunde foarte ușor în inimile noastre și cu ajutorul nostru ne rătăcește, încredințându-ne că nu săvârșim nimic rău atunci când osândim. Sfântul Apostol Iacov ne dă un minunat sfat despre cum să dobândim discernământ duhovnicesc: Și de este cineva din voi lipsit de înțelepciune, să o ceară de la Dumnezeu… și i se va da. Să ceară însă cu credință, fără să aibă nicio îndoială(Iac. 1, 5-6).
10. Aici este locul să spunem că, înfrânâdu-ne de la osândirea altora, noi înșine trebuie să priveghem asupră-ne cu multă luare aminte, ca să nu dăm motiv ca ei să ne osândească pentru diferitele păcate vădite. Căci după cum este păcat să osândești, de asemenea este păcat să povoci pe alții să te osândească. Deci să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă judecați aceasta: Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală! (Rom. 14, 13).
Cele zece mijloace de luptă împotriva păcatului osândirii aproapelui, sunt din Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia București -2008, p.117-156
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu