joi, 22 decembrie 2016

Adevărata poveste a lui Moș Crăciun

Se povestește din bătrâni că în Vifleem trăia un păstor bătrân, de lege păgân, cu numele Crăciun.

Întâmplarea a făcut ca Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, să se nască din Sfânta Fecioară Maria, chiar în staulul de vite al acestui bătrân păstor, păgân de lege și iată cum:

În seara de 24 spre 25 decembrie, Sfânta Maria însoțită de Iosif, a cerut găzduire la o casă, la marginea orașului Vifleem, chiar la casa lui Crăciun.

Baba Iova, nevasta lui Crăciun, nu o primi pe Maica Domnului în casă,  văzând că trebuie să nască, spunându-i că soțul ei, Crăciun, e om răi  la inimă și are să se supere când va afla.

Sfânta Fecioară se furișează într-o iesle cu doi boi din staulul păstorului.

Trecuse de miezul nopții și baba Iova vede o lumină din coșarul boilor, o lumină de părea că toată ograda e în flăcări.

Moș Crăciun, păstorul, dormea și nici habar n-avea. Baba Iova alergă în staulul boilor și în loc de foc, ce vede? Vede pe Maria lui Iosif, pe Sfânta Fecioară, că născuse în ieslea boilor pe Mântuitorul, pe Ziditorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

La această priveliște dumnezeiască, baba Iova cade încremenită la pământ și strigă:

– Maică Preasfântă, Fecioară slăvită, miluiește-mă.

Maica Domnului cu vorbe blajine o roagă să se apropie de Sfântul prunc și după obiceiul moașelor de țară, să scalde dumnezeiescul Fiu.

Baba Iova scaldă  Copilul și veselă de această minunăție aleargă în casă, bate din palme de bucurie, spune unchiașului ei Crăciun că ea de acum înainte este moașa Mântuitorului lumii:

Ce bucurie,

Ce veselie,

Pe noi, Crăciune,

Că a venit în lume,

La noi S-a născut

Domnul cel de sus,

Domnul cerului

Și al pământului.

Hristos, Domnul cel slăvit

Cum de mult s-a proorocit.

Moș Crăciun nu numai că nu crede, dar, în furia lui, trântește pe baba Iova la pământ și o pedepsește, tăindu-i mâinile cu un topor. Sărmana babă, aleargă țipând la ieslea dumnezeiescului prunc.

– Apropie-ți, moașă Iova brațele tale de scutecele preasfinte ale pruncului! a spus Maica Domnului.

Nici nu apucă să atingă bine scutecele pruncului, că minune! Babei Iova i se lipiră mâinile la loc și din palmele ei ieșeau raze mai strălucitoare decât soarele.

Bătrânul Crăciun, înspăimântat de îngrozitoarea faptă ce săvârșise, cade cu fața la pământ, plângând ca un copil.

Într-un târziu se scoală și merge la ieslea Mântuitorului.

Numai era acel Crăciun cu căutătura-i fioroasă, cu fața posomorâtă, ci un unchiaș bătrân, cu barba albă ca zăpada, cu fruntea senină, blând la suflet ca un mielușel și plin de bunătate. Cu ochii scăldați în lacrimi, cade în genunchi la picioarele pruncului Iisus și îi cere iertare.

Glasuri de îngeri și strigăte de bucurie și veselie s-au auzit din ceruri.

Din păgân cum era, acum unchiașul Crăciun se făcu creștin.

Fiul Mariei l-a dăruit pe el ca în veci să nu mai moară și în fiecare an cât va fi lumea și pământul Moș Crăciun să colinde prin vânt, prin frig, prin ger, prin vifor și ninsoare, cu traista-i plină doldora pe la casele oamenilor, pe la cei mari, ca și pe la cei mici, pe la bogați, ca și pe la  cei săraci, aducându-le îmbucurătoarea veste despre nașterea Mântuitorului lumii, a Domnului Nostru Iisus Cristos.

Legendele, în proză, despre Maica Domnului și Crăciun nu numai că s-au povestit până azi printre români, dar ele au dat naștere, în decursul timpului, și la o mulțime de colinde care, an după an, se cântă în Ajunul Crăciunului sau al Nașterii Domnului Nostru Iisus Cristos, cum este și următorul:

Povestea lui Moș Crăciun

A venit la noi la poartă,
Un bătrân frumos la chip,
Și-a-ntrebat dacă se poate
Ca să fie găzduit.

Casa noastră e deschisă,
O, bătrân străin și bun!
Vino, stai cu noi la masa,
Că ești obosit de drum!

După ce stătu la masă,
Se-nchină evlavios
Și-ncepu să povestească
De nașterea lui Hristos.

Noi, de altfel, ne uitarăm
Privind către el uimiți
Și cuvintele- ascultarăm
Lângă-ai noștri dragi părinți.

Ne spunea c-a fost odată
Demult, tare de demult,
Un bătrân, Crăciun anume,
Rău la inimă și crud

Și-ntr-o noapte la'lui poartă,
Cineva bătând ușor,
Ceru ca să-i găzduiască
Până dimineața-n zori.

Cu cuvinte de ocară
Către poartă alergând,
Văzu-o tânără Fecioară
Și-un bătrân cu chipul blând.

Și voind el să-i vorbească
Bătrânu-l ruga zicând
Că i s-a-mplinit să nască
Fecioarei, pe Pruncul Sfânt

Într-un grajd de oi și vite
Pe-amândoi îi alungă
Să stea până-n zorii zilei
Cu toiag i-amenință

Și-acolo născu Fecioara
Pe Fiul lui Dumnezeu
Lângă oile și boii
Bătrânului celui rau

În iesle, pe fânul rece
Iisus Pruncul privea
Cum boii veneau la Dânsul
Și suflând Îl încălzeau

Iar Maria, Maica Sfântă
Sta mirându-se privind
Cum boii recunoștință
Arătau spre-al lor Stăpân

Dar de-odată se văzură
Îngeri ce din cer veneau
Către-acea umilă șură,
La Prunc și-L preamăreau

Și o stea frumos deasupra,
Strălucit s-a arătat,
Iar trei magi intrând 'năuntru,
Pruncului s-au închinat.

Aur, smirnă și tămâie
Magii cu ei au adus
Și cu drag le așezară
Lângă ieslea lui Iisus

Și păstori de oi sosiră,
De prin văi și de prin munți
Lui Iisus să I se-nchine
De îngeri fiind vestiți

Acea stea văzând bătrânul
Crăciun cel rău și zgârcit,
A-nțeles cine-s străinii
Ce la grajd i-a găzduit.

Și cu lacrimi de durere,
Către iesle alergând
Iertare-ncepu a cere
De la Blândul său Stăpân

Și încă spunând acestea
Bătrânul ce povestea
Lacrimile-i udau fața
Și graiul îi tremura.

Voind noi să ne mai spună
De-acolo ce s-a-ntâmplat
El ne-a zis c-o sa mai vină
Și în următorii ani.

Și mergând el către poartă
Îi urmarăm toți tăcând,
Iar el arăta cu mâna
Către sat așa grăind:

Eu la toți în astă seară
Cu colindători am fost
Și le-am spus minune mare
A nașterii lui Hristos.

Legendă populară, Ghidul educatoarei, Maria Comănescu și Doina Gheorghe.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Storks (Berzele) - o animație LGTB...etc...

   M-am dus in week-end la familie și am zis să ne uităm la un film. Ca să nu avem surprize cu scene neplăcute, am ales să căutăm o animație. Așa am început să vizionăm Berzele.
   Berzele de la început livrau bebeluși celor care le scriau (ideea în sine, deși neagă actul conlucrării părinților cu Dumnezeu, este oarecum nevinovată pentru că animația este destinată copiilor). Bebelușii erau creați de o mașinărie magică, în funcție de cerințele clientului (se neagă din start existenţa lui Dumnezeu).
Fiindcă una din berze s-a atașat de unul din bebeluși, și din cauză că a distrus locația livrării, au hotărât să nu mai livreze copii, ci diverse colete. Când acel copil nelivrat (Lalea) a împlinit 18 ani , trebuia dat afară din companie, iar barza Junior a ascuns-o în camera de primit scrisoari, începe distracția : deși nefuncțional, serviciul de corespondență primește o scrisoare de la un băiețel ce își dorea un frățior.
Orfana activează fabrica de bebeluși și Junior hotărăște să facă livrarea.
Nu mai povestesc detalii din film, căci în linii mari nu e rău de urmărit, atât mai menționez că spre sfârșit se reactivează fabrica și încep din nou livrarea de copii. Abia aici apare o scenă pro LGTB: în ultimul sfert de oră din film, se prezintă momentul primirii copiilor de către doritori, printre care nu numai familii alcătuite din bărbat și femeie, ci chiar un cuplu de lesbiene și unul de homosexuali și o femeie singură (narcisism).
Nu doar că au imaginat venirea pe lume a unui pui de om ca pe o simplă comandă computerizată, ci au introdus într-o animație pentru copii și ideea că familia nu înseamnă doar mamă și tată,  bărbat și femeie, ci întreaga propagandă LGTB... etc...

M.H.

P.S. Dacă mai descoperiți ceva de genul acesta, menționați în comentarii.

luni, 5 decembrie 2016

Scrisoarea Protosinghelului Justinian către președintele Iohannis

"Domnule Președinte,

Poporul român trece prin momente de cumpănă, iar conducătorii săi s-au îndepărtat de la nevoile neamului nostru. Este multă durere și suferință în România de care mai marilor țării nu le pasă. Așa încât îmi fac datoria creștinească de a vă atrage atenția asupra câtorva puncte care nu pot să lipsească de pe agenda președintelui României:

1. Românii nu vor o moschee turcească la București, un cap de pod al Turciei pe pământul nostru strămoșesc apărat cu sânge de înaintași pentru a salva identitatea națională despre care nimeni nu poate nega că este o moștenire creștină. Dumneavoastră, în loc să ne reprezentați pe noi, românii creștini, ați ales să îi strângeți mâna sultanului Turciei și să faceți înțelegeri peste capul celor pe care îi reprezentați.

2. Românii nu vor invazie musulmană în țara lor. Primirea de imigranți musulmani reprezintă o faptă care contravine nu doar dorinței românilor, ci și istoriei și tradiției milenare a poporului nostru. Și dumneavoastră, domnule Președinte, sunteți creștin, chiar dacă aparțineți de altă biserică. Cum ați putut agrea planul de invadare a pământului românesc pe care au luptat împotriva semilunei atâția voievozi precum Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazu și atâția alți români iubitori de țară? În acest caz, puteați cel mult să îi acceptați pe creștinii care vin din zonele îndepărtate, dar în niciun caz pe musulmanii care aduc cu ei prozelitismul islamic și, Doamne ferește, chiar risc de atentate teroriste.

3. Au murit în Argeș atâția copiii nevinovați și nimeni nu a fost sancționat. Nu doar că statul român nu încurajează natalitatea, dar, în plus, nici măcar nu are grijă de viitorul țării pe care îl reprezintă copiii crescuți cu greu și cu dificultăți de mamele românce. Un Guvern care nu este în stare să-i protejeze pe copiii țării sale trebuie să plece, dar Guvernul pus de dumneavoastră continuă să fie la putere ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Decidenții de la vârful statului român trebuie să încurajeze natalitatea prin măsuri active și eficiente, nu să asiste pasiv la depopularea României sau, și mai grav, la asemenea tragedii!

4. S-au strâns în România aproape trei milioane de semnături pentru modificarea Constituției în sensul precizării că familia se poate întemeia doar pe baza căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. Ar trebui să vă pronunțați și să acționați în sprijinul acestei inițiative care are menirea de a salva poporul român și continuitatea noastră pe aceste meleaguri.

5. Ați respins legea prin care Crăișorul Munților Avram Iancu primea titlul de Erou Național, iar acea lege s-a rătăcit prin Parlament, dumneavoastră transmițând un semnal clar că nu doriți recunoașterea meritelor celui care i-a apărat pe românii din Transilvania de asuprirea maghiară. Dați un mesaj public în favoarea recunoașterii Eroului Național Avram Iancu pentru ca Parlamentul să înțeleagă că nu vă mai opuneți acelei legi. Dacă nu ne recunoașteți eroii, domnule Iohannis, cum puteți fi președintele nostru? Nici de Ziua Națională a României nu ați desfășurat recepția oficială de la Cotroceni, ca și cum nu ați recunoaște Ziua de 1 Decembrie în fața străinătății. Așa de mult vă displace istoria noastră, a românilor?

6. Ați promulgat, în schimb, în mare grabă, legea prin care martirii temnițelor comuniste au fost condamnați a doua oară, fiind interziși în România. Doar regimul comunist a mai îndrăznit așa ceva în încercarea de a arunca vălul uitării peste ei. Poporul român nu i-a uitat însă și, de îndată ce și-a recâștigat libertatea, i-a onorat cum se cuvine. Dumneavoastră le-ați luat acum acea libertate, întorcându-ne în vremurile negrei dictaturi.

7. Nu îi asupriți pe români cu legea vaccinării obligatorii, este nu doar împotriva logicii creștine, ci și a drepturilor omului pe care pretindeți că le respectați. Este dreptul părintelui să aleagă în privința siguranței copiilor lor. România nu trebuie să devină piață de desfacere obligatorie a companiilor farmaceutice străine, cu riscurile pe care le presupune vaccinarea și despre care nu se vorbește în mod deschis.

8. Aveți datoria să sprijiniți promovarea istoriei românilor prin muzee dedicate istoriei naționale corecte și prin sprijinirea predării istoriei naționale în școli. Dacă Guvernul pus de dumneavoastră anulează istoria din educația copiilor, sunteți părtaș la distrugerea conștiinței naționale. La fel, orele de religie trebuie să rămână în programa școlară, ca și orele de istorie. În plus, pe cine deranjează prezența Sfintelor Icoane în școli? Sau Sfinții nu au loc pentru ca să poată fi manipulate mai ușor mințile prin reclame și modele străine? Lipsa educației religioase și istorice are ca scop creșterea unei generații înstrăinate, fără valori și fără rădăcini. Acesta este planul pe care îl desfășurați în România?

9. În timp ce monumentele altora sunt renovate și promovate, monumentele românilor zac în uitare și în ruină, ca și cum cineva ar vrea să șteargă amintirea noastră pe aceste meleaguri. Dacă nu sunteți doar președintele minorităților din România aveți datoria să atrageți atenția Guvernului că românii sunt stăpânii de drept ai acestui pământ și că istoria lor are dreptul să fie conservată și rememorată.

10. Teritoriul național devine tot mai mult scena de desfășurare a multinaționalelor străine. Vă îndemn să aveți în vedere, prin Guvernul pe care îl controlați, de stimularea micilor producător și a țăranilor români care sunt marginalizați și aduși la sapă de lemn pentru ca în România să aibă loc doar mărfurile străine. Am ajuns să ne importăm mâncarea în timp ce recoltele țăranilor se strică pentru că românii nu au unde să-și vândă marfa. Acest proces are ca scop distrugerea bazei de producție a românilor, iar datoria dumneavoastră ca Președinte este să opriți acest dezastru.

Poporul român are nevoie de un președinte credincios care să țină la istoria și la valorile neamului său pe care să și le asume și să acționeze în numele lor. Nimic din ceea ce ați făcut de când ați devenit președinte nu dovedește că respectați credința și valorile acestui neam care ne-au ținut laolaltă prin restriștile istoriei. Priviți la înaintași, la Voievozii și Regii noștri, și urmați-le credința și fapta!

Trebuie să vă hotărâți, domnule Președinte, dacă vreți să fiți președintele românilor sau doar un stăpân străin peste hotarele României care ia decizii în beneficiul altor puteri. Stăpâni străini de acest fel am tot avut, iar memoria neamului le-a rezervat locul care li se cuvine. Depinde de dumneavoastră să vă alegeți locul pe care îl veți avea în istoria poporului român!

Preot Protosinghel Justinian Oprina
Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului"

marți, 11 octombrie 2016

Halloween - Sărbătoarea tuturor dracilor

Înainte de a reda interviul acordat de domnul Virgiliu Gheorghe, revistei Familia Ortodoxă, vom expune și istoria acestei practici păgâne.

Istoria Halloween-ului

Până în 1989, noi, românii, abia dacă auzeam despre sărbătoarea Halloween-ului; după revoluţie, Halloween-ul a devenit, pe an ce trece, o sărbătoare din ce în ce mai “la modă” pentru o parte din români. În discoteci, cluburi, cafenele, centre comerciale, mall-uri se organizează o mulţime de petreceri de Halloween. Iar tinerii noştri au adoptat uşor această modă, crezând că e un lucru “cool” şi plin de distracţie. Dar ei nu ştiu că, de fapt participă, fără să-şi dea seama, la cel mai mare sărbătoare satanistă din lume, Halloween.

Halloween-ul îşi are originea în ritualurile satanice şi criminale ale druizilor

Iar totul a început în urmă cu peste 3.500 de ani. Cu mult înainte de apariţia creştinismului în Europa, credinţa în vrăjitori, vrăjitoare şi magie era larg răspândită. În jurul anului 1.500 î.Hr., druizii se aflau la putere în Occident. Ei formau o sectă de preoţi, atât bărbaţi cât şi femei. Cruzimea şi barbaria lor în magia pe care o practicau era răsunătoare. Erau sacrificaţi oameni, care erau biciuiţi, torturaţi şi agresaţi s*xual înainte de a fi ucişi; uneori, li se scoteau inimile chiar pe viu. Organele lor s*xuale erau tăiate şi conservate… Uneori, erau jupuiţi, iar pielea lor era folosită în diferite ritualuri.

Druizii învăţau faptul că, de Halloween fantomele, spiritele, zânele, vrăjitoarele şi spiriduşii se iveau din cealaltă lume pentru a face rău oamenilor. Din această groaznică credinţă satanică provine folosirea vrăjitoarelor, fantomelor şi pisicilor în sărbătoarea de azi a Halloween-ului. Tot druizii aveau un festival de toamnă intitulat “Samhain” care marca sfârşitul verii şi care avea loc pe 1 noiembrie. Era un festival de fertilitate, prin care se mulţumea spiritelor (demonilor) pentru recoltele din timpul anului. În timpul nopţii de Shamhain, aveau loc “ceremonii negre.” Obiceiul de a lăsa bostani şi strujeni de Halloween provine tocmai din festivalul druidic al Shamhain-ului.

Sataniştii au inventat “Noaptea tuturor demonilor

Iar toate aceste obiceiuri erau larg răspândite în rândul popoarelor din Occident, astfel încât, chiar şi după instaurarea creştinimului ca religie oficială, obiceiurile satanice ale druizilor au rămas în credinţa populară. Pentru aceasta, Biserica Romano-Catolică a impus pe 1 noiembrie ca să fie “Ziua tuturor sfinţilor” (“All Saint’s Day”), pentru ca populaţia să nu sărbătorească doar vechile practice druidice. Mult mai târziu, sataniştii au încercat să dea o lovitură sărbătoarei creştine de 1 noiembrie, creând în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie o “Noapte a tuturor demonilor” (All Demon’s Night”), adică Halloween-ul din timpurile noastre. El a devenit o sărbătoare “nesfântă” şi păgână pentru vrăjitori, satanişti şi alţi ocultişti…iar, din păcate, în zilele noastre, chiar şi pentru mulţi tineri care habar n-au ce sărbătoresc şi să angajează, inconştient, în practici şi ritualuri sataniste.

Texe Marrs, un binecunoscut cercetător al curentului New Age, scrie despre Halloween:“Cercetările noastre confirmă faptul că în această noapte păgână a Halloween-ului are loc sabatul vrăjitoarelor, în care se bea, se dansează, se spun blesteme şi vrăji, se organizează orgii s*xuale, se oferă sacrificii animale şi umane.”

Câinii şi pisicile sunt cele mai sacrificate animale de Halloween. În comunităţile rurale, nu este neobişnuit pentru ţărani şi fermieri ca să se trezească, a doua zi de Halloween, găsindu-şi mutilate animalele lor domestice (vaci, cai, pui etc.), acestea fiind măcelărite în sacrificii satanice. În aceste practici barbare, se crede că se consumă sângele şi urina animalelor măcelărite.

Cine are noţiuni cât de cât importante despre vrăjitorie, ar putea spune că de noaptea de Halloween pot fi ţinute doar anumite ritualuri şi vrăji. Se crede că în această noapte vălul care îi desparte pe cei vii de cei morţi se subţiază cel mai mult şi că profeţiile sunt mai uşor de prevăzut de către ghicitorii în viitor.

Cea mai importantă legendă care înconjoară Halloween-ul este aceea că în noaptea respectivă morţii ies din mormintele lor, încercând să ajungă la casele unde au trăit odată. Cei vii încearcă să se apăre de aceste spirite rătăcite, oferindu-le drept daruri fructe şi nuci; dacă nu se oferă aceste daruri, există credinţa că proprietăţile lor vor fi distruse de aceste spirite malefice. De fapt, legenda că morţii ar ieşi din morminte nu urmăreşte decât să-şi bată joc de credinţa creştină în reînviere, prin obţinerea unui trup nemuritor. În cazul Halloween-ului, morţii ies ca nişte creaturi monstruoase ale nopţii, care nu au trupuri măreţe, ci groteşti, nu imortale, ci neumane.

Cât de importantă e sărbătoarea Halloween-ului pentru satanişti şi ocultişti? Crucială, ca sărbătoarea Învierii Domnului pentru creştini!

Cred că mulţi dintre voi aţi auzit de Aleister Crowley (1875-1947). Acesta a fost considerat ca fiind “cel mai păcătos om din lume”, fiind un adversar deschis al creştinismului, un consumator înrăit de heroină, un pervers s*xual, un magician negru şi deţinând şi titlul de “Înalt preot al satanismului în Marea Britanie”. Unul din discipolii lui Crowley a fost general-maiorul J.F.C. (Boney) Fuller; acesta a recunoscut că sărbătoarea de Samhain (Halloween) a fost una extrem de importantă pentru Crowley.

Anton Szandor LaVey, creatorul Bisericii Satanice a declarat odată că “Două mari sărbători principale sunt celebrate de Biserica Satanică: Halloween-ul şi Walpurgisnacht.”

Interviu cu expertul în bioetica, domnul Virgiliu Gheorghe

- Domnule Virgiliu Gheorghe, care credeţi că este motivul pentru care Halloween-ul a căpătat în câţiva ani o aşa de mare popularitate printre români?

– Explicaţia trebuie căutată în promovarea lui de către mass-media. Practic, astăzi orice devine „opinie publică” şi „modă” – şi dimpotrivă, orice dispare din preocuparea oamenilor ca fiind „depăşit” – se explică prin influenţa majoră a mass-mediei asupra mentalităţii şi stereotipurilor după care lumea se călăuzeşte. Copiilor le place pentru că sunt atraşi de ceea ce văd la televizor. Vor şi ei să fie ca cei de acolo, vor şi ei să fie „interesanţi”. Iar dacă la şcoală tot se organizează un eveniment Halloween, atunci, de ce nu!

- Dar de ce credeţi că ar avea mass-media interesul să promoveze o sărbătoare străină de tradiţiile şi credinţa poporului nostru?

– La această întrebare există o mulţime de răspunsuri. Cel mai simplu este acela că Halloween-ul „vinde bine”. Vinde costume, vinde spectacole – deci există un interes comercial, iar presa este plătită să facă publicitate. Dar nu e doar atât. Răspunsul este, cred, unul mai complex. Cred că Halloween-ul vine la pachet cu tot ceea ce înseamnă cultura nihilistă sau „cultura morţii”, care este promovată obsesiv astăzi de mass-media. Cu alte cuvinte, presa are interesul de a promova această pseudo-sărbătoare, după cum are interesul să promoveze pornografia sau homosexualitatea. De fapt, când spunem „presa”, ne gândim la puternicii zilei, la stăpânitorii lumii acesteia, pentru că presa, în marea ei parte, nu este sub nici o formă liberă. Ea face ceea ce i se comandă.
E de bun-simţ să ne întrebăm de ce pornografia este liberalizată, atâta timp cât aceasta creşte – statistic vorbind! – rata infracţiunilor, chiar şi a celor juvenile, a violurilor şi crimelor, ca şi a tuturor comportamentelor de risc. De ce este promovată homosexualitatea, atâta timp cât este disolutivă pentru viaţa de familie, cât homosexualii sunt marcaţi de suferinţă fizică şi psihică mai mult decât media populaţiei? Oare statul nu ar trebui să lupte împotriva a tot ceea ce conduce la infracţionalitate şi la nefericirea oamenilor? Şi totuşi, sub acoperirea argumentului „drepturilor omului”, a divertismentului şi a „libertăţii de alegere” a propriilor fantasme, în statul modern, în statul-magic proliferează toate aceste comportamente, care sunt disolutive pentru existenţa şi fiinţa statului însuşi.
Halloween, magie și sexualitate

- Nu credeţi că este puţin cam dură comparaţia între Halloween şi pornografie sau homosexualitate?

– Deloc. Dintru început, între magie şi practicile sexuale, prostituţie şi chiar homosexualitate a existat o foarte strânsă legătură. Zeiţa Astarte era, de pildă, patroana prostituţiei, care se practica la templul ei ca act ritual. De asemenea, homosexualitatea este prezentă în ritualurile de iniţiere ale multor religii păgâne, dar şi în societăţile secrete contemporane. De ce există o legătură atât de strânsă între magie şi erotism, încât în Evul Mediu cărţile de magie deveniseră cu adevărat un gen pornografic? Răspunsul îl primim de la Giordano Bruno, unul dintre cei mai mari magicieni ai trecutului, care a încercat să creeze o tehnică de control emoţional global, magic, întemeiată explicit pe atracţia sexuală.

- Da, dar dacă plecăm de la ipoteza că Halloween-ul este o sărbătoare cu conotaţii magice, lucrul acesta nu e perceput de majoritatea copiilor sau adolescenţilor, care doar se distrează cu această ocazie!

– Poate pentru că ei nu ştiu prea bine ce e aceea magia – dar, dacă ar realiza, cu siguranţă ei înşişi ne-ar asigura că această sărbătoare are ceva magic în ea. De altfel, dacă veți da o căutare pe Internet după Halloween şi magie împreună, veţi vedea cât de des sunt asociate cele două cuvinte în căutări, asta pentru că limba întotdeauna trădează asocierile. Într-adevăr, Halloween este o sărbătoare păgână celtă, care dintru început avea o funcţie magică. În credinţa celților, în noaptea de Halloween spiritele aveau acces la lumea noastră, căci graniţele dintre cele două lumi erau cumva deschise, iar oamenii erau îndemnaţi să ia anumite măsuri ca să se apere de aceste spirite. Toate acele acte aveau (sau au) o conotaţie magică. E ca şi cum ai intra într-o „logică a spiritelor”, în care tu, folosind nişte măşti sau nişte obiecte, te războieşti ori te împrieteneşti cu acestea.
Dar pot fi oare izgonite duhurile rele de alte duhuri rele, sau de oameni care îndeosebi le invocă? Vrăjitorii nu se închină lui Dumnezeu – iar duhurile morţilor, ce pot face ele împotriva demonilor? Lumea Halloween-ului este mai curând o lume infernală, deci prietenoasă duhurilor rele, locul în care acestea petrec şi se odihnesc.
Pe de altă parte, imediat după Halloween, adică în ziua de 1 noiembrie, închinată zeului Samhain, „Domnul morții”, druizii îi aduceau jertfă atât animale, cât şi oameni. Desigur, această practică a dispărut cu timpul, însă practicile de divinaţie au rămas până astăzi. Deci Halloween este prototipul unei adevărate sărbători păgâne, unde ritualul magic joacă un rol esenţial.
Magia este foarte eficientă şi foarte periculoasă

- Aş mai insista puţin asupra percepţiei. Nu credeţi că atâta timp cât copiii nu percep ceea ce se întâmplă de Halloween ca pe un ritual magic, ci ca pe o joacă distractivă, nu li se poate face nici un rău?

– E la limită: cumva aşa, pe marginea prăpastiei. Costumele îl iniţiază pe copil într-o lume a duhurilor rele, a morţilor. Imagistica întunecată pe care o propune această pseudo-sărbătoare cred că ar trebui să ne spună totul. A îmbrăca un costum, a intra într-un rol, chiar dacă în joacă, nu e deloc o joacă, ci poate deveni un lucru foarte serios. Noi, creştinii, chiar credem că aceste spirite malefice există. Aşadar, credeţi că ele rămân nepăsătoare la aceste invocări pe care le facem prin jocurile de Halloween? Încă o dată, cred că nu conştientizăm ce înseamnă cu adevărat magia şi care este puterea ei. Magia este foarte eficientă şi foarte periculoasă. De lucrul acesta nu ştiu dacă se îndoieşte cineva. Ceea ce nu realizăm însă este faptul că vizualizarea unor fantasme nu înseamnă altceva decât invocarea acelor spirite. Acest lucru îl aflăm din manualele de magie. De asemenea, intrarea în rolul unor spirite, intrarea în comunicare voită cu acestea poate să deschidă poarta către o astfel de însoţire.
Din punctul de vedere al fenomenologiei religiilor, se ştie că orice manifestare rituală, mimesis-ul are ca efect actualizarea și consolidarea unei relații psihologice între individ și realitatea mitologizată. Cercetările au demonstrat că, pe parcursul participării și implicării în scenariul mitului respectiv, individului chiar i se imprimă acele stări mentale sau sufletești care caracterizează persoanele mitologizate. E ca și cum s-ar produce un transfer de energie psiho-mentală între personajul mitologizat și subiect. Asta explică faptul că participarea la sărbătoarea Halloween induce o stare psihologică în care excitația și fascinația sunt asociate cu un sentiment de spaimă mai mult sau mai puțin intens, în funcție de gradul implicării. În acest context, individul, în mod firesc, urmează actele proprii personajelor în pielea cărora a intrat.
Grace Ketterman, în cartea sa „You and your child’s problems” („Tu și problemele copilului tău”), demonstrează faptul că expunerea copiilor la scene înfricoşătoare are consecinţe asupra dezvoltării lor emoţionale. De asemenea, acest pediatru şi psihiatru american constată că, drept urmare a fricii resimţite în copilărie, copiii vor manifesta mai târziu o atracţie pentru paranormal şi practici oculte.

- Şi totuşi, Halloween a fost şi o sărbătoare a creștinilor din Apus, ca sărbătoare a tuturor sfinţilor. De ce credeţi că şi-a păstrat potenţialul malefic din vremea preoţilor druizi?

– În anul 835, biserica din Apus și-a asumat această sărbătoare, integrând-o în calendar ca prăznuire a tuturor Sfinţilor. Probabil că de-a lungul timpului a reuşit într-o anumită măsură să o „îmblânzească”, să o golească de conţinutul ei magic.
Dar ceea ce întâlnim astăzi nu mai este nici măcar sărbătoarea Halloween aşa cum era ea percepută de irlandezi în secolul al XIX-lea. Acum, Halloween este o sărbătoare americană, un produs al mass-mediei, al culturii de consum, dar şi al curentelor de renaştere a păgânismului din societatea americană. Cu alte cuvinte, investiţia în magic şi ocult care se face în prezent în produsul Halloween, în America, depăşeşte cu mult magia care îl însoţea în trecutul nu prea îndepărtat, la el acasă.
Acest lucru face ca până și Vaticanul să avertizeze de mai multe ori în ultimii ani asupra faptului că Halloween este o sărbătoare păgână a „terorii, a fricii şi a morţii”. În ziarul „L’Osservatore Romano” (oficialul Vaticanului), Joan Maria Canals susţinea în anul 2010 că „Halloween-ul conține un subcurent al ocultismului și este absolut anticreștină”.

- Susţineţi deci că Halloween are un semnificativ potenţial malefic?

– Nu este vorba de ceea ce susţinem noi. Pur şi simplu „părintele” satanismului, Anton Szandor LaVey, afirmă că „Halloween este una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic”. Pe de altă parte, vedem care sunt consecinţele. Ocultul îi fascinează pe tinerii din noile generaţii, chiar dacă au primit o educaţie creştină. Şi, mai ales, constatăm că Halloween creşte mult rata infracţionalităţii şi a criminalităţii.
Există o mulţime de studii desfăşurate în Statele Unite în care se arată că de Halloween cresc spargerile cu minim 25%, sporește consumul de alcool şi droguri şi creşte rata criminalităţii. Într-un studiu realizat în Boston s-a constatat că, pe parcursul a patru ani, în noaptea de Halloween criminalitatea este mai mare cu 50% decât în toate celelalte momente ale anului.
De asemenea, în ce privește perspectiva inofensivă pe care o au tinerii, relevant este studiul în care se arată că la întrebarea: „Ce aţi vrea să faceţi în noaptea de Halloween?”, cei intervievați au ales, într-un procent de 80%, răspunsul „Să omor un om”(!). Spiritul acestei sărbători este într-adevăr viu, şi dictează nu înmulţirea binelui, a păcii şi a dragostei între oameni – de care lumea de astăzi se pare că are tot mai multă nevoie –, ci un spirit malefic al lucrării răului, dus până la uciderea aproapelui.
Așadar, dincolo de bomboanele împărţite, este evident pentru oricine că imagistica răului pe care o promovează Halloween-ul nu poate conduce decât la sporirea comportamentului violent, a infracţionalităţii şi a criminalităţii, adică la faptele proprii duhurilor necurate, pe care Halloween-ul le invocă.

- Și atunci, dacă aşa stau lucrurile, de ce totuşi presa, şi în general populaţia, mai ales creştinii, nu iau o poziţie?

– Cred că în primul rând lipseşte conştientizarea fenomenului. Ne bazăm mai mult pe descrieri edulcorate decât pe realităţi. Pe de altă parte, este o mare lipsă de consecvenţă şi de discernământ la românii de astăzi: pe de o parte ne declarăm creştini, pe de alta suntem mai mult decât toleranţi la numeroase lucruri care sunt în mod evident anticreştine. Avem aici o dovadă de lipsă de maturitate şi de neseriozitate, care cred că ne afectează mult ca neam.

- Ce ar trebui să facem?

– Să ne opunem, nu numai retrăgându-ne copiii de la astfel de activităţi, dar şi protestând la minister şi şcoli împotriva organizării unor evenimente „Halloween” în cadrul acestor instituţii educative. De asemenea, trebuie să existe comunităţi mai puternice de părinţi care să vorbească despre aceste lucruri. Sunt convins că cei mai mulţi nu înţeleg ce înseamnă această pseudo-sărbătoare şi care pot fi consecinţele. Ar trebui, poate, organizate seminarii publice pe această temă. Salutăm în acest context organizarea asociaţiei „Alianţa Părinţilor”, organizaţie care poate face foarte mult.
Iar pentru că duşmanul cel mai mare al nostru este lipsa timpului, cred că ar trebui să ne gestionăm cât mai bine puţinul timp liber pe care îl avem pentru a-l acorda şi unor astfel de activităţi care, deşi par a avea un caracter comunitar, îi vor proteja pe copiii noştri în faţa ofensivei culturii morţii. Şi, poate că, înainte de toate, este vorba de mărturisirea pe care o facem. Dacă iniţiativa nu va pleca de la acest nivel şi nu vom face ceva, în câţiva ani riscăm să-i depăşim pe americani la nivelul efectelor negative ale culturii morţii care este promovată astăzi în mai toată mass-media.
Biruinţa lor este aceea de-a ne face să credem că nu se mai poate face nimic, în timp ce a noastră este să credem că, dacă ne facem datoria, întreprinzând tot ceea ce depinde de noi, Dumnezeu va face restul.

Material realizat de
Mihai Cristea

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 93/Octombrie 2016

marți, 20 septembrie 2016

Orice schismă începe cu nepomenirea episcopilor

Trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe sârmă. Atenţie să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de încrederea în sine şi de graba nesoco­tită.
Redăm în cele ce urmează, o scrisoare a părintelui Epifanie Theodoropoulos, din perioada schimbării calendarului în Grecia.

Atena, 19 iunie 1969

Prea iubite în Domnul Părinte Nicodime,

Bucură-te şi întăreşte-te în harul Mântuitorului Hristos.

Ieri am primit lunga ta scrisoare şi potrivit dato­riei dragostei încep să răspund pe larg la ea în ciuda multelor mele preocupări.

La începutul scrisorii Sfinţiei Tale te îndreptăţeşti pentru tăcerea de până azi, pe care o atribui nu uită­rii, nici nepăsării, ci regulilor monahale, şi-ți exprimi mulţumirea şi recunoştinţa pentru tot folosul duhov­nicesc pe care l-ai primit de la mine atât timp cât ai fost în lume. În continuare, descriind pe larg, în culori sumbre, peripeţiile din ultima vreme ale Ortodoxiei şi exprimându-ţi zbuciumul pentru mersul lucrurilor Bi­sericii noastre, ceri, în numele obştei sfinte în care petreci, părerea mea despre calea pe care trebuie să mergeţi.

Aşadar, ascultă, iubite părinte Nicodime: niciodată nu m-am gândit că m-ai uitat. Cât priveş­te faptul că nu ai scris, ştiu că aceasta se datorează regulilor monahale, care nu îngăduie mai ales călugă­rilor, şi mai ales începătorilor, legăturile cu lumea. Despre mulţumirile Sfinţiei Tale ce să spun? Niciodată nu m-am făcut vrednic de ele. n-am împlinit niciodată aşa cum trebuie porunca Domnului... De altfel, dacă am semănat ceva sau am udat, Acela a făcut să creas­că... Aşadar, Aceluia Se cuvine slava şi mulţumirea şi cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor.

Şi acum să venim la subiectul principal:

Îmi scrii: „Cel puţin Sfinţia Voastră, Cuvioase Părin­te Epifanie, Sfinţia Voastră care sunteţi înzestrat cu... (notă: Omit exagerările dragostei tale), să nu rămâ­neţi nelucrător. Făceţi-vă luntre şi punte, nu neglijaţi subiectul acesta. Să nu credeţi vreodată că ar fi posi­bil să se schimbe latinii cei îngâmfaţi, noi ne vom schimba... şi de aceea nu este favorabilă această împărtăşire..."

Fratele meu Nicodim, Dumnezeu ştie că n-am ră­mas deloc nelucrător şi în acest subiect. Dacă numele meu nu apare în paginile revistelor, aceasta nu înseam­nă nimic. Este cu putinţă ca cineva să se nevoiască nu numai prin arme publicistice, ci şi prin scrisori şi prin comentarii şi prin prezentări personale şi prin multe alte moduri... În orice caz, îţi trimit unul dintre artico­lele mele, publicat mai demult în „Trei Ierarhi", ca să vezi concepţiile mele cu privire la acest subiect.

Mai jos mă întrebi dacă este drept să primiţi po­menirea arhiereilor ce țin calendarul vechi. Gruparea lui Matei o excluzi („mateiții nici nu intră în discuţie", scrii), şi mă întrebi despre gruparea fostului mitropo­lit al Florinei.

Iubite Părinte Nicodim, ascultă:

Înainte de a vă gândi pe ce episcop să pomeniţi, trebuie ca în conştiinţa Sfinţiilor Voastre fiecare să răspundeţi la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă Universală a fost înghiţită de înşelare şi nu­mai eu şi câţiva puţini am rămas păstrând adevărul?" Dacă la întrebarea aceasta conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde afirmativ, atunci caută un oarecare epis­cop ce are succesiune apostolică şi păstrează adevă­rul, şi supune-te lui. Iar dacă conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde negativ, dacă-ţi va spune că părerea că „toţi s-au abătut netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este afară de unul (eu şi încă câţiva)" constituie mândria şi nesăbuinţa cea mai de pe urmă; dacă te va înştiinţa că întreaga armată a episcopilor şi preoţilor evlavioşi din Biserica Ortodoxă Universală care păstrează adevărul şi iubesc credinţa neschim­bată, care au întărite în ei tradiţiile Părinţilor, care se amărăsc profund de acrobaţiile şi de faptele îndrăzne­ţe ale unor întâi-stătători ai Bisericii, dar îi suferă - folosind iconomia - pe aceştia, căutând la pacea Bi­sericii şi nădăjduind că faptele îndrăzneţe nu vor ajunge până la extrem, dacă astfel îţi va răspunde conştiinţa, atunci... atunci, iubite Părinte Nicodime, eşti dator să nu-ţi desparţi căile tale de ale lor.

Fratele meu, este clevetirea cea mai de pe urmă cele spuse de unii despre Biserica Greciei că „îl ur­mează pe Atenagora". NU! Adevărul este că Biserica Greciei, din delicateţe exagerată faţă de întâistătătorul Ortodoxiei, i-a dat prea mare atenţie lui Atenagora - desigur, un lucru rău făcut. Cu toate acestea, sub nici un chip nu este de acord cu faptele lui îndrăzneţe şi lipsite de orice scrupule. Cred că în toată Biserica Greciei nu există mai mult de şase-şapte episcopi filoatenagorei. Ceilalţi, mai mult de şaizeci de epis­copi, cu neplăcere (unii mică, alţii mare şi alţii şi mai mare) privesc la acţiunile lui, dar nu se manifestă, cel puţin public, răbdând „până la o vreme". Trupul Ie­rarhiei Bisericii Greciei şi, în general, clerul ei cuprin­de în sânurile lui stânci de Ortodoxie. Da, Părinte Nicodime! Şi aceasta o spun eu, care cunosc bine şi persoanele şi lucrurile. Întreabă prin epistolă pe epis­copii Bisericii Greciei dacă sunt de acelaşi cuget cu patriarhul şi vei fi înştiinţat de aceasta... Nu trebuie să subapreciem faptul că deşi manifestările de polite­ţe şi amabilitate se bucură de publicitate şi, numai­decât se fac cunoscute, alte acţiuni, mustrătoare şi dojenitoare, rămân necunoscute din motive de poli­teţe rău înţelese. Crezi că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a rămas totdeauna nepăsător şi pasiv fată de patriarh sau de Iacov al Americii? Desigur, ar fi fost drept să se dea publicităţii reacţiile lui, însă de bine, de rău, se obişnuieşte de veacuri ca legăturile dintre „cei mari" să se facă cu multă delicateţe... Nu uita că chiar şi pururea pomenitul arhiepiscop Hrisostom, cel care timp de mulţi ani s-a împotrivit cu tărie lui Atenagora, nu s-a dat în lături să cânte cu căldură la­ude la adresa lui în timpul vizitei aceluia în Grecia. Scriind acestea, nu aprob şi nu încuviinţez aceste moduri de a proceda, ci simplu constat şi explic...

Poate voi fi întrebat: „Ai spus că episcopii care nu sunt de acord cu Atenagora îl suportă „până la o vreme". Ce înseamnă aceasta „până la o vreme? Până când vor suporta?" - Iubite, dacă credem că sunt ortodocşi (iar eu cred aceasta cu fermitate), să le lăsăm lor alegerea clipei. Ei sunt episcopi. Vremea războaielor şi a revoluţiilor nu o fixează militarii, ci ofiţerii. Iar dacă îi considerăm trădători, atunci să-i renegăm şi să hotărâm singuri şi vremea revoluţiei şi orice altă problemă. Dar dacă nu vom putea argu­menta astfel de lucru fără să cădem în cursa cumpli­tei calomnii, atunci să-i urmăm pe aceia, răbdând şi noi „până la o vreme". Repet: Sau credem că există Biserică care are o întreagă oaste de episcopi şi preoţi credincioşi, sau credem că Biserica o constituim nu­mai noi cu încă câţiva. În cazul al doilea, să facem ceea ce noi judecăm că trebuie din moment ce noi suntem Biserica. În primul caz suntem datori să ur­măm Bisericii.

Să nu se uite că primatul Papei şi Filioque nu au apărut nici în 1054, atunci când a fost renegată Ro­ma, nici în 1053, nici în 1052, ci cu veacuri întregi mai înainte se învăţau acestea în Apus. Şi cu toate acestea Biserica - folosind iconomia - a suportat şi pe Papa şi inovaţiile lui. Da, Părinte Nicodime! Însuşi marele Fotie nu numai că a îngăduit mult timp să-l pomenească în Diptice pe rău credinciosul papă, ci chiar a scris în anul 885 despre papa Ioan al VIII-lea care murise cu trei ani mai înainte: „Aşadar acest Ioan al nostru, cel viteaz la minte, viteaz şi cu evla­via... Acest arhiereu binecuvântat al Romei..." (Mystagogia Duhului Sfânt, 89). O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Existau de altfel şi atunci unii asemenea acestora, care nu ar fi şovăit, din pricina cuvintelor de laudă de mai sus, să arunce defăimarea de trădător în obrazul acestui bărbat sfinţit! Ar fi nu­mit trădător pe cine? Pe acela pe care adevărul lucru­rilor l-a arătat o fortăreaţă tare a Credinţei, un erou adevărat al Ortodoxiei?... Frate Nicodime, „să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte, ca mărturi­sirea credinţei noastre sfinte întru smerenie să o adu­cem". Adu-ţi aminte totdeauna de cuvântul Scripturii: „Nu fi drept prea mult nici înţelept de prisosit ca nu cumva să-ți ieşi din minte. (Eccl. 7,16).

Poate voi fi întrebat: „Episcopii buni şi credincioşi pun în lucrare iconomia şi-l suferă pe Patriarh. Oare noi nu putem pune în lucrare scumpătatea şi să-l re­negăm?" - Iubite Părinte Nicodime, aceasta ar însem­na curat protestantism! Atunci când Biserica pune în lucrare iconomia, cum este cu putinţă ca persoana X sau Y să pună în lucrare scumpătatea în problema aceasta fără să se considere SUPERbiserică? Este cu putinţă ca cineva să pună în lucrare totdeauna scumpătatea, dar numai faţă de el însuşi, dar nicio­dată pentru alţii, adică aceia pentru care Biserica pune în lucrare iconomia. Mă voi explica prin două-trei exemple:

Biserica, făcând iconomie, primeşte căsătoria a treia. Dar o oarecare persoană poate spune: „Mie îmi place scumpătatea. Pentru aceasta, deşi am rămas văduv de foarte tânăr, nu numai că nu voi veni la a treia căsătorie, dar nici la a doua." „Bravo!" - îi vom spune cu toţii acestuia. Dar dacă acesta nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci merge mai departe şi spune: „Mie îmi place scumpătatea şi nu iconomia. De aceea nu recunosc ca membri ai Bisericii pe cei cu a treia căsătorie şi nici nu mă rog pentru ei." Dacă unul ca acesta va spune cele de mai sus, atunci ce se va întâmpla? Biserica va arunca imediat trăsnetul afurisirii în capul lui. Pentru ce vechii donatişti au fost lepădaţi de Biserică ca schismatici? Exact din pricina aceasta. Aceştia puneau în lucrare scumpătatea acolo unde Biserica punea în lucrare iconomia. De pildă Biserica primea fără botez pe cei veniţi dintre eretici din moment ce au fost botezaţi în numele Sfintei Tre­imi, în timp ce donatiştii îi botezau din nou. Fapte asemănătoare practicau şi novaţienii. În timp ce Bise­rica, îngăduitoare faţă de firea omenească, ierta şi păcatele grele, novaţienii interziceau împărtăşirea bisericească celor ce păcătuiseră greu. Din pricina aceasta trăsnetul afurisirii a căzut foarte greu în capul aprins al acelora.

Al doilea exemplu: Sfintele Canoane hotărăsc, sub pedeapsa caterisirii, ca diaconii să fie hirotoniţi după al 25-lea an al vârstei lor, iar preoţii după al 30-lea an. Dreptul şi obligaţia tuturor membrilor Bisericii este să fină Canoanele în mod neclintit şi să nu se hirotonească mai înainte de vârsta rânduită. Eu, de pildă, am fost hirotonit diacon la douăzeci şi şase de ani şi, în ciuda presiunilor pe care episcopul care m-a hirotonit le-a făcut ca să primesc preoţia după puţin timp, am rămas diacon până la împlinirea vârstei de treizeci de ani. Am procedat bine şi în chip vrednic de laudă. Dacă însă nu mă mulţumesc cu aceasta, ci mă întorc spre episcopul meu şi-i spun: „Mie nu-mi place iconomia, ci scumpătatea. De aceea voi înceta să Vă pomenesc şi Vă lepăd deoarece hirotoniţi dia­coni şi preoţi nu după scumpătate, ci după iconomie, adică înainte de vârsta canonică." Dacă voi zice şi voi face astfel, ce se va întâmpla? Biserica mă va caterisi imediat. Şi pe bună dreptate. Nu este cu putinţă ca Biserica să îngăduie răzvrătire şi anarhie în sânurile ei. - „Cine eşti dumneata, domnule", îmi va spune, „care lepezi pe cei pe care eu îi recunosc? Cine eşti tu? Eşti autoritate mai înaltă decât mine? Eşti super-sinod? Eşti super-biserică? Eu judec, eu hotărăsc. Eu mânuiesc şi scumpătatea şi iconomia. Tu vei rândui ceea ce trebuie să fac eu? Desigur ai dreptul să-ţi ex­primi protestul pentru hotărârea X sau Y pe care am luat-o, dar nu ai nici un drept să lepezi pe cei ce îi recunosc. Eu am autoritatea şi nu tu". Acestea, iubite Părinte Nicodime, care sunt drepte şi juste, mi le-ar fi spus Biserica!

Al treilea exemplu: Să presupunem că Biserica Serbiei are mare lipsă de clerici necăsătoriţi. Şi ca o consecinţă a acestui fapt episcopiile vacante nu se completează. Din această pricină au rămas numai şase-şapte episcopi şi aceştia bătrâni. Dar aceştia, I îngrjindu-se de viitorul Bisericii lor, au hotărât, supunându-se iconomiei bisericeşti, să hirotonească întru episcopi doi-trei preoţi căsătoriţi dintre cei mai buni. Celelalte Biserici Ortodoxe au suportat cu greu hotărârea aceasta, însă, fiind înţelegătoare faţă de nevoia stringentă a Bisericii Serbiei, n-au afurisit-o, ci continuă împărtăşirea bisericească cu ea. Un oarecare cleric căsătorit din Serbia, chemat puţin după aceea să fie şi el hirotonit episcop, a refuzat aceasta, deoarece doreşte să se ţină pe sine în cadrul scumpătăţii şi nu într-al iconomiei. Până la punctul acesta, nici un reproş. Dar dacă nu se va opri aici, ci va merge mai departe şi va întrerupe orice împărtăşire cu episcopii hirotoniţi dintre cei căsătoriţi, pe care nu numai Bise­rica Serbiei îi recunoaşte, ci şi toate celelalte Biserici Ortodoxe îi primesc, aşadar, dacă va face aceasta, ce va păţi? Va fi caterisit imediat şi toată Biserica va recunoaşte caterisirea lui ca valabilă şi dreaptă.

Fratele meu, aceasta este eclesiologia ortodoxă. Celelalte, adică a se ridica persoane (clerici sau laici) şi a afurisi episcopi pe care-i primeşte Biserica Orto­doxă Universală, sunt curate protestantisme.

Aceasta desigur sub condiţiile - repet din nou - că credem în existenţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti în lume. Iar dacă credem că toţi sau aproape toţi epis­copii Bisericii au devenit trădători ticăloşi, atunci cele de mai sus se răstoarnă cu desăvârşire. Atunci Biseri­ca vom fi noi şi tot ceea ce facem este autoritar şi valabil. ,,Oricâte vom lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte vom dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer". - În tot cazul, departe este de mine gândul luciferic că Biserica a rămas numai în mine...

[…]

- Dar atunci ce trebuie să facem? mă vei întreba, încotro vom merge? Pe cine să pomenim?

Fratele meu, cuvântul Sfântului Apostol Pavel des­pre cei mai mari „...ca să facă aceasta (pastoraţia) cu bucurie şi nu suspinând" (Evr.13,17) este valabil şi invers. Adică este valabil şi pentru păstoriţi. Dacă există cazuri când păstorul suspină pentru turma pe care o păstoreşte, tot aşa există şi cazuri în care turma suspină pentru păstorul care o păstoreşte. Lucru fericit ar fi să existe întotdeauna păstori la care ascultarea să se facă nu­mai „cu bucurie". Dar când acest lucru nu este posi­bil, atunci să ne supunem „suspinând". Iar când spun supunere, nu înţelegem desigur - departe de aceasta - să încuviinţăm orice acţiune a lor şi să cugetăm în toate aşa cum cugetă şi ei. Nu! Ci înţeleg să nu ne desprindem de ei, să nu rupem legătura cu ei. Ţinând cont de aceasta, nu vom fi de acord, vom protesta şi ne vom opune. Dacă însă Biserica nu-i cateriseşte pe unii ca aceştia, atunci noi nu trebuie să-i lepădăm şi să încetăm să-i pomenim.

Să nu ne grăbim, fratele meu. Subiectele acestea se referă la viata veşnică şi au trebuinţă de multă chibzuinţă.

În anul 1934, la 22 noiembrie, patriarhul de atunci al Alexandriei, Meletie Metaxakis, a chemat în Cate­drala Ortodoxă patriarhală a Sfântului Nicolae din Ca­iro „clerici şi mireni din zece biserici (confesiuni) dife­rite pentru rugăciunea comună făcută pentru al treilea mare pas - după primul şi al doilea săvârşiţi în acelaşi mod în Biserica Anglicană şi respectiv Armeană - care să ducă la dorita unire... După doxologia cântată de corul seminariştilor, diaconul grec a rostit ectenia. Apoi s-a cântat «Lumină lină», după care corul angli­can a cântat o cântare ce cuprindea laudele. După citirea din amvon a Evangheliei şi a pericopei potri­vită împrejurării, s-a făcut o rugăciune comună în arabă, rostită de un arhiereu copt la început şi conti­nuată de un protestant egiptean...".

Au trecut de atunci treizeci şi nouă de ani şi nici o „unire" nu s-a săvârşit. Dacă atunci unii clerici şi mi­reni, în loc să-şi exprime cu putere protestul faţă de patriarh, ar fi purces la gesturi extreme şi s-ar fi despărţit de el, care ar fi fost câştigul Bisericii? Numai unul: s-ar fi creat schismă în sânurile Bisericii Alexan­driei, care ar fi tulburat conştiinţe şi ar fi dus la afuri- siri şi caterisiri reciproce. În timp ce acea iniţiativă a Patriarhului nu a dus la nici o unire, iar cu trecerea vremii se va uita cu desăvârşire, schisma însă ar fi existat până astăzi şi ar fi zguduit Biserica Alexandriei.

Cu patruzeci de ani în urmă, Patriarhul României, Miron Cristea, ajutat de prim-ministrul ţării, a silit pe episcopii României să prăznuiască Paştele împreună cu papistaşii. Cei mai mulţi episcopi s-au supus. Foar­te puţini nu s-au supus şi au prăznuit Paştele ortodox. Din fericire, nu a avut loc schismă. Patriarhul, văzând împotrivirea, nu a îndrăznit să mai stăruie. Rezultatul a fost că au trecut de atunci patruzeci de ani, îndrăz­neala patriarhului a avut un sfârşit neînsemnat şi a fost uitată - în timp ce schisma, dacă s-ar fi făcut, s-ar fi perpetuat, înviforând cumplit Biserica României.

Vezi astăzi diferite manifestări antiortodoxe: sau acţiunea (rugăciuni împreună cu ereticii etc.) patriar­hului, sau a lui Iacov al Americii şi te întărâţi. Bine faci, iubite părinte Nicodime, căci şi eu mă întărât şi mă tulbur pentru neruşinata încălcare a Sfintelor Ca­noane. Dar acestea, fratele meu, nu se fac doar astăzi, ci se făceau, vai! şi mai demult.

Ca să te informezi voi cita un număr de cazuri, ca să vezi că aceste cutezanţe ale patriarhului au, din păcate, multe „precedente". Ascultă, aşadar şi... înfri- coşează-te.

Pe la începutul secolului al XVIII-lea în Arta se dădeau Sfintele Taine şi apusenilor de către clericii ortodocşi, cu toate că lucrul acesta pricinuia smin­teală creştinilor ortodocşi.

În anul 1869, la înmormântarea mitropolitului Hrisant al Smirnei, au slujit arhiepiscopul Armeniei şi un preot anglican.

În anul 1875 arhiepiscopul ortodox al Patrei a săvârşit împreună cu un cleric anglican de acolo Tai­na Botezului.

În anul 1879 Sfântul Sinod al Patriarhiei de Con­stanţinopol a hotărât că, la mare nevoie, se îngăduie împărtăşire în Taine şi cu armenii, adică săvârşirea de către un preot ortodox a Tainelor Botezului, Cununiei şi Sfintei Liturghii pentru armeni.

În anul 1898 patriarhul Gherasim al Ierusalimului a îngăduit creştinilor ortodocşi sirieni din Melboune să primească Sfânta împărtăşanie de la clerici angli­cani.

În anul 1907, în Portsmouth s-a săvârşit Liturghia comună de către preoţi ortodocşi şi anglicani.

Pe la 1910 episcopul ortodox rus Inochentie al Alaskăi Americane a făcut o înţelegere cu episcopul Bisericii Episcopale americane ROW, prin care preoţii lor să dea reciproc Tainele credincioşilor de ambe confesiuni, adică ortodocşii episcopalilor, iar episco­palii ortodocşilor.

În anul 1910 episcopul ortodox sirian Rafail din America a îngăduit ortodocşilor, printr-o enciclică oficială a sa (pe care, mai târziu a fost nevoit să şi-o re­tragă datorită protestelor), să primească Taina Bote­zului, a Sfintei împărtăşanii, a Mărturisirii şi a Căsăto­riei de la clericii episcopali, protestanţi. Acelaşi epis­cop a participat la o vecernie a anglicanilor purtând mantie şi stând în strana arhierească.

În anul 1917 a săvârşit acelaşi lucru (adică a par­ticipat la o vecernie a anglicanilor) mitropolitul orto­dox Alexandru al Rodostolului din America. Acelaşi mitropolit a participat activ la hirotonia unui cleric anglican din Pennsylvania.

În anul 1918, arhiepiscopul Antim al Ciprului şi mitropolitul Meletie al Atenei au participat în repetate rânduri la slujbele anglicanilor în Biserica Sfântului Pavel din Londra.

În anul 1919, Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe din America au participat la slujbe săvârşite de clerici anglicani cu prilejul „Adunării generale a Bisericilor anglicane din America".

În anul 1920, mitropolitul Filaret al Didimotihului, aflându-se la Londra ca reprezentant al Patriarhiei ecumenice la Congresul de la Lambeth a participat la slujba ce s-a săvârşit într-o biserică anglicană.

În acelaşi an, patriarhul Damian al Ierusalimului a fost de faţă la liturghia săvârşită în biserica anglicană din Ierusalim şi a citit evanghelia în greceşte, îmbră­cat în toate veşmintele arhiereşti.

Tot în 1920 Mitropolitul Dorotei al Prussei, locţiito­rul patriarhului ecumenic şi Sfântul Sinod al Patriarhi­ei au primit la Constantinopol pe Jacob Darlington, episcopul „Bisericii Episcopale Americane". Săvârşind Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, locţiitorul a îmbrăcat pe episcopul străin cu mantie şi omofor şi l-a chemat să împartă anafură, lucru care s-a şi făcut.

În anul 1921 săvârşindu-se în Londra înmormân­tarea mitropolitului Dorotei al Prussei, locţiitorul patri­arhului ecumenic, arhiepiscopul de Canterbury a par­ticipat la slujba înmormântării, citind Evanghelia.

În anul 1922 Gherman, arhiepiscopul Tiatirelor, reprezentantul patriarhiei ecumenice la Londra, a par­ticipat purtând mantie şi cârjă la o vecernie săvârşită în abaţia Westminster.

Aş putea să mai scriu încă multe cazuri, dar mă mărginesc la acestea. Toate acestea s-au petrecut îna­inte de 1924, adică înainte de schimbarea calendaru­lui. Aşadar, dacă prin aceştia Biserica s-a murdărit de erezie, deoarece nu au fost afurisiţi îndrăzneţii, atunci suntem cu toţii murdăriţi, nefăcând excepţie nici cei de pe stilul vechi, care atunci erau uniţi cu noi şi toţi împreună am pomenit pe episcopii care au fost prici­nuitorii acţiunilor antiortodoxe mai sus zise. Depărta­rea stiliştilor de Biserica Greciei în 1924 nu i-a folosit deloc, deoarece cu mult înainte Biserica Greciei, pre- cum şi celelalte Biserici, se murdărise prin împărtă­şirea cu cei mai sus zişi.

Ştii, oare, din ce an Biserica Ortodoxă are legături, care nu trebuiau să existe, cu aşa numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor"? Din 1920. Atunci a fost trimis pentru prima dată de Patriarhia ecumenică, în calitate de reprezentant al ei, mitropolitul Gherman al Seleuciei, la Congresul întrunit la Battenberg, care a fost ales şi membru al „Comisiei Centrale" al Consiliului. Mai târziu în 1922, acelaşi Gherman, acum al Tiatirelor a fost trimis ca reprezentant al Patriarhiei ecume­nice la alt congres, unde a fost ales între cei patru vicepreşedinţi ai „Comisiei Executive". În anul 1919 locţiitorul tronului ecumenic vacant, mitropolitul Nicolae al Cezareii, primind vizita unor membri ai unei comisii a Mişcării „Credinţă şi Constituție" a spus în cu­vântul său că „Biserica Constantinopolului vrea să trimită la timp reprezentantul ei la Conferinţa fixată întinzând astfel mână de ajutor lucrătorilor în acelaşi ogor şi în aceeaşi vie a Domnului..." Cu alte cuvinte i-a considerat pe eterodocşi ca şi cum s-ar afla şi ar lucra înlăuntrul Viei Domnului, adică în Biserica cea una sfântă, sobornicească şi apostolească!!! Aşadar, punerea unui semn de o absolută egalitate între Or­todoxie şi înşelare.

Dacă un cleric ar şovăi astăzi să pomenească pe episcopii ce s-au împărtăşit cu patriarhul Atenagora, din pricina fricii să nu devină eretic, cum de nu se întreabă dacă nu cumva este deja eretic din 1919, când a pomenit pe episcopii ce s-au împărtăşit cu Nicolae al Cezareii, care a cugetat şi a propovăduit aceleaşi idei ca şi Atenagora? Aşadar... aşadar sun­tem cu toţii eretici, iubite părinte Nicodim. Cu toţii, fără excepţie. Chiar şi, repet, iubiţii stilişti. Deoarece şi ei până în 1924 au pomenit pe episcopii care s-au împărtăşit cu locţiitorul Tronului ecumenic, Nicolae al Cezareii... Oare a pierit judecata de pe pământ ? Oare s-a scufundat în adâncurile ereziei adevărata Biserică a lui Hristos, cu toate că El a spus că nici porţile iadului nu o vor birui ? Să nu fie, fratele meu, să primim o astfel de hulă...

Spunând acestea nu intenţionez să justific acroba­ţiile patriarhului. Departe de mine un astfel de gând. Cred că patriarhul Atenagora şi mai sus pomeniţii pa­triarhi, arhiepiscopi, mitropoliţi, episcopi etc. sunt foarte vinovaţi faţă de Biserică pentru grosolanele încălcări ale Sfintelor Canoane. Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti- ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrie­rile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva pa­triarhului, DA! Schismă însă, NU!

Poate voi fi întrebat: Oare pentru Dumnezeu Atenagora este patriarh ortodox? Oare Dumnezeu este constrâns de hotărârile oamenilor? Dumnezeu aşteaptă hotărârea Sinodului ca să-l considere pe Atenagora căzut din credinţa ortodoxă?

Iubite părinte Nicodime, fără îndoială că Dumne­zeu nu poate fi constrâns de hotărârile oamenilor. De multe ori oamenii au osândit nevinovaţi şi au dezvi­novăţit vinovaţi - și nu numai în Biserică). Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu a şters din Cartea Sa persoane pe care oamenii niciodată nu le-au con­damnat şi nu a şters persoane pe care oamenii le-au condamnat. Dar noi, iubitule, nu suntem heruvimi sau serafimi, ca să putem cerceta Arhivele cerului şi vedea care oameni sunt scrişi şi care şterşi, sau, mai concret, care clerici sunt recunoscuţi şi care sunt lepădaţi de Dumnezeu. Care dintre noi va putea spu­ne cu desăvârşită certitudine şi siguranţă că aceasta sau aceasta a hotărât Dumnezeu pentru cutare sau cutare preot sau episcop? Cine a cunoscut mintea Domnului sau cine s-a făcut sfetnicul Lui ? Chiar şi în privinţa ereziei, cine nu ştie că şi sfinţi ai Bisericii noastre au căzut în erezii din simplitate, dar fiindcă au avut intenţie bună, au fost povăţuiţi de Dumnezeu şi s-au dezmeticit? Cine suntem noi ca să ne însuşim judecata Bisericii? Oare credem că am ajuns la mă­sura să cunoaştem judecata lui Dumnezeu? nu este de mii de ori mai sigur şi mai plin de smerenie faptul de a ne supune hotărârilor Bisericii? Fratele meu, este înşelarea cea mai de pe urmă părerea că noi suntem cunoscători siguri ai voii lui Dumnezeu. Vai şi de mii de ori vai de Biserică atunci când oamenii, şi mai ales mirenii, propovăduiesc astfel de răzmeriţe: „Acesta este caterisit de Dumnezeu. Ce însemnătate are dacă nu a fost caterisit de Sinod? Să ne depărtăm de acesta!... Acela este integru şi are preoţie. Ce im­portanţă are dacă a fost caterisit de Sinod? Hotărârile oamenilor nu-L obligă pe Dumnezeu. Să mergem, aşadar, la el!"

La aceste lucruri, fără îndoială bine intenţionate, dar care sunt vădite înşelăciuni ale Luceafărului celui mândru, care îşi închipuia că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, se potrivesc cuvintele dumnezeiescului Grigorie, care le repetă Canonul 64 al Sinodului V-VI ecumenic: De ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De ce îndrăzneşti a con­duce oşti, fiind pus între ostaşi ? Cu toate acestea, unii mireni s-au făcut pe sine nu numai păstori, ci până şi sinoade ecumenice! Dumnezeu să aibă milă de noi toţi!

Cât de diferit cugetă şi făptuiesc alte persoane, clerici înţelepţi şi încercaţi, adevărate podoabe ale Bisericii Ortodoxe! Ia pildă de chibzuinţă pe un teo­log ortodox renumit şi mărturisitor contemporan, pe arhimandritul sârb Justin Popovici. Fiind profesor de dogmatică la Universitatea din Belgrad, comuniştii atei l-au destituit, iar acum trăieşte în liniştea pustniceas­că a unei mănăstiri. Ai citit ultima lui carte editatăOmul şi Dumnezeul-Om ? Dacă da, atunci vei mărtu­risi că poate nicăieri nu ai mai văzut astfel de pagini antipapale, scrise cu atâta putere, profunzime de spi­rit şi originalitate. Părintele Justin strigă că trei sunt stadiile căderii omenirii: „Adam - Iuda - Papa". Şi cu toate acestea acest mare bărbat nu s-a gândit să se rupă de Biserica Sârbă, deşi ea se împărtăşeşte cu patriarhul Atenagora. Încă şi trei ucenici de ai lui, cle­rici teologi, care se află în Grecia la porunca sa, po­menesc fără teamă pe episcopii Bisericii Greciei. Chiar unul dintre ei, care a venit aici ca laic cu câteva luni mai în urmă, a primit binecuvântarea stareţului său ca să fie hirotonit în Grecia. Cine îi va putea reproşa părintelui Justin Popovici că propovăduieşte o Ortodoxie diluată? Astăzi sunt foarte puţini în întreaga lume cei care au un astfel de simţ ortodox ascuţit şi o trăire ortodoxă atât de profundă. Cartea aceasta mărturiseşte despre lucrul acesta. S-ar putea spune că se teme să nu-şi piardă poziţia şi funcţiile? Dar nimic nu mai are acest mărturisitor al credinţei, căci le-a jertfit pe toate. Aşadar, este şi acesta un trădător al Ortodoxiei, de vreme ce rămâne în Biseri­ca care s-a împărtăşit cu patriarhul Atenagora? Frate Nicodime, să luăm aminte să nu ne bată Dumnezeu!

Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiec­ta: Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episco­pului care propovăduieşte în public o învăţătură ere­tică? Conştiinţa voastră vă spune - bine sau rău - că toate pe care le-a spus şi le-a făcut patriarhul până astăzi constituie erezie. Aşadar, de ce pretinzi să continuăm a-l pomeni pe patriarh şi să nu ne alipim de Gruparea fostului episcop al Florinei?

Răspunsul meu ţinteşte două aspecte:

a) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condam­narea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală", nu face nici o greşea­lă pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţătu­rile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală" şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un drept. Nicăieri nu spune că clericii sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de osândirea lui, nici nu vorbeşte despre pe­depsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de obicei, Sfintele Canoane spun „să se cateri­sească" despre clericii care nu-şi săvârşesc în între­gime îndatoririle. Acest canon spune numai că clericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub pedeapsă. Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost ca­terisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episco­pul eretic, ci a aşteptat condamnarea lui de către Si­nod.

Şi b) fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest Canon nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii împotriva cărora se ridică pline de asprime Sfintele Canoane. Clericul care nu pomeneşte pe epis­copul său trebuie să se oprească aici şi să nu po­menească pe altul, ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata Sinodului. Acesta şi numai acesta este înţe­lesul corect al canonului.

Iubite părinte Nicodime, trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe sârmă. Atenţie să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de încrederea în sine şi de graba nesoco­tită. Mâine patriarhul va pleca din lumea aceasta şi - cine ştie? - poate va urma după el un om înţelept. Atunci... se va termina cu isteria unionistă şi aiurelile filopapale... Dacă, însă, am creat schismă, cum vom cicatriza rănile Bisericii? Pe cât de uşor se creează schisma, pe atât de greu se repară. Citeşte istoria Bi­sericii şi te vei cutremura. Crezi că este uşor să ţinem piept curentului până la sfârşit? Este bine să nu des­chidem stăvilarul, căci odată deschis, curentul va scăpa de sub controlul nostru şi va inunda totul nestăpânit. Atunci când aprindem fanatismul mulţimii - este de ajuns o singură scânteie pentru crearea şi menţinerea schismelor - după aceea este cu nepu­tinţă să mai punem rânduială. De multe ori în istorie necuviinţele au ajuns până la profanări, până la încă­ierări, până la ucideri. Dacă va îndrăzni cineva din începătorii schismelor să recomande cumpătare şi împăcare, va fi considerat trădător şi va fi renegat pentru totdeauna mai mult de către incitatorii la dez­binare. De aici se pricinuiesc schisme înlăuntrul schis­melor, dezbinări, împărţiri, fragmentări, nemiloase războaie lăuntrice. Priveşte la iubiţii stilişti! Uniţi au fost numai atunci când s-au despărţit de Biserică, dar foarte curând s-au împărţit. Astăzi în câte grupări nu sunt împărţiţi? Poate în mai mult de şapte-opt. Şi deşi toți cugetă aceleaşi, fiecare grupare îi vede pe ceilalţi ca pe nişte trădători ai „Luptei". Au ieşit din Biserica Greciei şi au fondat „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi", deoarece „schimbarea calendarului a ve­nit în contradicţie cu Sfintele Canoane".

Se aştepta de la ei respectarea cu multă evlavie a Sfintelor Ca­noane. Dar ei, pentru a-şi menţine „Biserica", au încăl­cat o mulţime de Sfinte Canoane. (Adu-ţi aminte câte am scris că au fost încălcate numai prin hirotonia lui Acachie). Să se observe numai acest paradox: deşi stiliştii şi-au fondat „biserica" numai din dorinţa de a respecta Sfintele Canoane, totuşi atunci când apăra­rea ei (a „bisericii") a cerut încălcarea Sfintelor Ca­noane, n-au ezitat deloc să le încalce. Aşadar, cu toa­te că această „biserică" a fost fondată ca unmijloc (mijloc de păzire cu acrivie a Sfintelor Canoane) a sfârşit prin a ajunge un scop. Să se păstreze „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi" fie chiar şi prin jertfi­rea scumpătăţii Sfintelor Canoane! Dar toate acestea cum le justifică iubiţii stilişti? Foarte simplu: prin ne­norocita „iconomie". Dar ei au plecat din Biserica Greciei sub stindardul „scumpătăţii". Dacă ar fi fost dispuşi să primească „iconomia", mai ales într-o ast­fel de măsură în care o fac ei acum, nu ar fi existat motiv să plece din Biserica Greciei, ci ar fi putut rămâne în ea folosind mult mai puţină „iconomie"... Cu toate acestea, au plecat ca să nu jertfească puţin şi au fost nevoiţi după aceea să jertfească mult. O, fratele meu, înfricoşează-te şi te cutremură de salturi­le care te scot în afara Bisericii...

Însă trebuie să isprăvesc cuvântul, care deja s-a lungit foarte mult. Închei revenind la câteva din poziţiile mele din început, deoarece este foarte nece­sar. Nu asculta clevetirile unora care spun că Biserica Greciei este de acord cu patriarhul Atenagora. Dacă patriarhul va merge înainte, dacă va purcede la „uniri", atunci vei vedea ce poziţie vor avea episcopii Bisericii Greciei, care astăzi tac şi suportă nu din frică, pre­cum susţin unii „viteji apărători ai Credinţei", nici din pricina unei conştiinţe ortodoxe tocite, ci numai pentru că se îngrijesc de pacea Bisericii şi se gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele schismelor. Episcopii Bisericii Greciei, în afară de foarte puţini, nu sunt filocatolici, nu sunt unionişti, nu sunt de acelaşi cuget cu patriarhul Atenagora. NU! Nu uita că Sfântul Chiril al Alexandriei, marele apărător al credinţei ortodoxe „iconomisea a nu se rupe de cei din Răsărit, care il aveau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, eretic fiind acesta"
Adică se împărtăşea, din iconomie, cu cei care aveau în diptice un episcop eretic.

Nu trage con­cluzii despre Biserica Greciei din tăcerea ei. Tăcerea nu înseamnă numai acord sau dezacord, ci înseamnă şi suferire. De altfel, trei-patru episcopi, mai energici din fire, cum ar fi al Pireului, al Elefteropolei, al Florinei şi încă unul, precum şi notabilele ziare reli­gioase cum ar fi: „Lupta bisericească", „Presa Orto­doxă", „Mântuitorul", „Trei Ierarhi" şi altele, de multe ori au ameninţat că vor face acţiuni publice violente împotriva cutezanţelor patriarhului. Din tăcerea Bise­ricii Greciei faţă de aceste situaţii nu putem trage concluzia că ea este de acord cu aceia sau cu acţiunile patriarhului. Când a tras la judecată Biserica Greciei pe clericii potrivnici patriarhului sau ai lui Iacov al Americii pentru acţiunile împotriva lor, deşi au existat cazuri când aceste acţiuni, izvorâte din râvnă exagerată, cuprindeau şi atacuri grave la per­soană? Cum de au explicat unii tăcerea Bisericii Gre­ciei faţă de acţiunile patriarhului ca aprobare, iar tăcerea ei faţă de potrivnicii lui au explicat-o ca... dezaprobare??? Ce fel de logică este aceasta?

Consideri că Arhiepiscopul Ieronim al Atenei are aceeaşi cugetare cu cea a patriarhului Atenagora. Iubite părinte Nicodim, crede-mă că voi vorbi nepăr­tinitor. De altfel, cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Ate­nei nu am nici o legătură deosebită, nici oficială, nici neoficială. Nu neg faptul că Arhiepiscopul căuta cu ochi binevoitori spre smerenia mea şi se gândea să mă înalțe - bineînţeles că am refuzat cuviincios din pricina sănătăţii mele şubrezite -, însă legături deo­sebite şi strânse niciodată nu au existat între noi. De la alegerea sa până astăzi nu am avut cu el mai mult de cinci sau şase întâlniri, dintre care cele mai multe nu au durat mai mult de câteva minute. Dacă la acestea se mai adaugă cinci-şase epistole având diferite teme, pe care i le-am trimis din proprie iniţiativă, ai toate legăturile mele cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei. Aşa stând lucrurile, nu trebuie să se socoată că păre­rea mea este influenţată de factori sentimentali.

Aşadar, Arhiepiscopul Atenei, iubite părinte Nicodime, cu toată nobleţea şi fineţea purtărilor sale - de aici şi amabilităţile lui fată de patriarh, care ar fi fost de dorit să nu fie vreodată exprimate -, niciodată nu a pus dragostea mai presus de adevărul Credinţei. Niciodată nu a subestimat noţiunea de „dogmă". Dacă nu este superconservator, este totuşi foarte reţinut în aceste subiecte. La întronizarea Sa a spus foarte puține despre legăturile noastre cu confesiunile neortodoxe, iar în concluzie a menţionat despre „stăru­inţa în credinţa şi învăţătura ortodoxă". Anul trecut când a primit scrisoarea pascală de la Papa, a răs­puns într-un mod cu adevărat artistic. Răspunsul său, incolor, inodor şi fără gust din punct de vedere religi­os (nici vorbă despre aiurelile unioniste ale patriarhu­lui), nu conţine decât câteva cuvinte politicoase. Altădată, iarăşi întrebat fiind despre sărbătorirea Paştelui de către un activist creştin de frunte, a răspuns sinodal că Bisericii Greciei îi este cu neputinţă să încalce chiar şi o iotă din hotărârile Sinodului I ecu­menic.

În timpul discuţiilor ţinute acum doi ani la Constantinopol între el şi patriarh, nu a şovăit să se opună cu hotărâre la unele propuneri ale patriarhului (de pildă, cea legată la recunoaşterea căsătoriilor făcute de papistaşi etc.). Am încă motive să cred că dacă până astăzi patriarhul nu a îndrăznit să facă şi alte compromisuri mai mari, aşa cum dorea, aceasta se datorează faptului că Arhiepiscopul Atenei nu nu­mai că nu l-a încurajat, ci a pus şi „frână". În sfârşit, Arhiepiscopul Atenei şi-a exprimat public opinia sa despre neortodocşi, opinie cum nici cel mai fanatic stilist nu ar fi putut-o formula mai aspru. Ai citit „Scri­soarea Praznicală" oficială a lui Ieronim trimisă patri­arhului Atenagora la Crăciunul trecut? Dacă da, atunci ai citit şi acestea: „Dumnezeu să ne învrednicească pe noi şi pe toți cei ai Săi să cugetăm la fel unii față de alţii şi să nu fim iubitori de întâietate, căutând a stăpâni peste turma lui Hristos sau peste ceilalţi, ci întru smerenia lui Hristos să ne punem sufletul pen­tru oi, îngrijindu-ne pentru unirea tuturor celor ce cheamă numele Lui, ca astfel să fie strivit şarpele cel din adânc, care a sfâşiat haina cea necusută şi care pe atâţia dintre cei care îl cunosc pe Dumnezeu i-a abătut de la adevăr, plecându-i să urmeze căile rătă­cirii şl pierzării".

Ce trebuia să spună mai mult Arhiepiscopul? După cum vezi, se roagă omul pentru unire, dar nu şovăie să propovăduiască că îi socoate pe eterodocşi înde­părtaţi de diavolul de la adevăr şi umblători pe calea înşelării şi pierzării!!!

Oare aceste cugetări şi declaraţii sunt nişte tră­dări? Însă cei care susţin acestea ar trebui să se teamă ca nu cumva, nedreptăţind pe oameni (nu numai pe Arhiepiscop, ci şi pe ceilalţi episcopi ai Bi­sericii) atât de cumplit şi lovindu-i fără milă în cele mai sfinte ale lor - deoarece nu există nimic mai sfânt decât credinţa ortodoxă -, să se afle şi ei mer­gând pe calea pierzării, pe care umblă nu doar ereti­cii, ci şi cei care nedreptăţesc. Patriarhul Atenagora şi Iacov al Americii şi încă câţiva s-au dovedit a fi nişte cosmopoliţi şi discipoli ai sinistrului sincretism; s-au dovedit a nu avea nici o legătură lăuntrică şi adâncă cu nestricata şi neprihănita Ortodoxie. Dar ceilalţi? Dau dovadă de astfel de cugetări? De ce caracterizăm - nu voi, nici eu, ci alţii oarecare - atât de uşor pe ceilalţi drept trădători?

Frate Nicodime, repet: „Să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte ca mărturisirea Sfintei noastre Credinţe cu smerenie să o aducem".

Fie ca Domnul să povătuiască Sfânta Voastră obşte, ale cărei binecuvântări le doresc.

Cu dragoste în Hristos Iisus, Slobozitorul şi Mântu­itorul de obşte al tuturor.

Extras din vol:  Arhim. Epifanie Theodoropulos, Cele doua extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, București, 2006, pp. 82-119.
Preluat de pe www.parohiacopou.ro